Închide Close

Editura Humanitas

Răzvan Luscov, Gabriel Liiceanu, Gabriel Cercel, Întâlnire în jurul unei palme Zen

În colecția în afara colecţiilor

Lucrul cel mai frumos care se întâmplă în aceste pagini este povestea unei anumite forme a întâlnirii. Oamenii se întâlnesc şi rămân legaţi de-a lungul vieţii în cele mai diferite chipuri.În romanul lui Bulgakov, Margareta îl întâlneşte pe Maestru pentru că „îşi dăduse întâlnire“ cu el, deşi cei doi nu se cunoşteau. Şi se duce la întâlnire purtând în braţe un buchet de flori galbene. Iar Maestrul, la rândul lui, vine la această întâlnire pe care nimeni nu i-o dăduse. Întâlnirea dintre cei doi se produce în orizontul aşteptării ei şi însăşi apriga aşteptare a întâlnirii creează întâlnirea.La prima vedere, întâlnirea de-acum, „în jurul unei palme Zen“, pare una prozaică: ea are loc în urma unei corespondenţe purtate vreme de trei ani între un doctorand şi profesorul lui. Dar ea devine în cele din urmă o întâlnire între doi oameni care, scriindu-şi, au transformat departele geografic al unui epistolar în darul unei apropieri neaşteptate.Până la urmă, paginile acestea se adresează oricui, în măsura în care oricine poate fi interesat de un experiment îndeajuns de straniu: unul care încearcă să scoată viaţă din piatra seacă a filozofiei.Iar pentru că aici este vorba de un experiment şi-un loc al întâlnirii, sensurile, reflecţiile sau ideile au fost din când în când lăsate să intre în scenă însoţite de comentariul lor grafic. Să fie oare posibil un dialog atât de direct şi de intens între gând şi imagine?

Despre Răzvan Luscov

RĂZVAN LUSCOV s-a născut pe 9 noiembrie 1960 la Bucureşti. A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti în 1989. În prezent, este conferenţiar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Semnează peste 30 de lucrări de grafic design, iar lucrările sale au fost prezentate în 8 expoziţii. Colaborează cu Grupul Humanitas din 2001, fiind, între altele, autorul proiectului „Carte la borcan“ şi al identităţii vizuale a Librăriei Humanitas de la Cişmigiu. În 2015 a publicat o ediţie ilustrată în peniţă şi acuarelă a Crailor de Curtea-Veche.

Despre Gabriel Liiceanu

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020).

Despre Gabriel Cercel

GABRIEL CERCEL s-a născut în 1976 la Bucureşti. A studiat filozofia la Bucureşti (1995-1999) şi Siegen (2002-2003). Doctorat despre „deceniul fenomenologic“ al gândirii lui Martin Heidegger (2009). Membru fondator şi preşedinte executiv (2000-2004) al Societăţii Române de Fenomenologie, coeditor al revistei Studia Phaenomenologica (2001-2005), membru al comitetului ştiinţific al revistelor Heidegger Studies şi Heidegger Jahrbuch. Bursier DAAD (2002-2003) şi „Roman Herzog“ al Fundaţiilor Alexander von Humboldt şi Hertie (2005-2006). Din 2005, cercetător la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg i.Br. Traduceri din limba germană (în colaborare): H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă (2001); M. Heidegger, Despre miza gândirii (2007); M. Heidegger, Ideea de filozofie şi problema concepţiei despre lume (în pregătire). A publicat numeroase articole şi recenzii în reviste şi volume colective din ţară şi străinătate.

Recenzii

Dilema veche, nr. 416, 2-8 februarie 2012

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Între Heidegger şi "muzica vieţii proprii"

Cel mai frumos lucru din corespondenţa lui Gabriel Liiceanu cu Gabriel Cercel, pe marginea căreia am început a glosa aici săptămîna trecută, este suita care începe cu „Dragă Gabi" şi se încheie prin „cu drag, Gabi". Cum avem de-a face cu doi Gabriel-i, nu o dată cititorul rămîne descumpănit: cine-i meşterul şi care-i ucenicul? Cine cui se adresează? Sigur, după ce treci de primele fraze, totul e limpede, însă farmecul suspansului de primă instanţă e de netăgăduit. Dat fiind că osmoza celor doi e departe de-a se petrece doar la nivel apelativ, formal - ea desfăşurîndu-se cu egală intensitate afectiv şi spiritual, didactic şi emoţional, temperamental şi stilistic - tu, care eşti martorul acestei rafinate coregrafii simbiotice, te simţi cînd stînjenit (un soi de voyeur fără voie, nevinovat, dar păcătos), cînd mîndru că eşti părtaş la o jubilaţie intelectuală de-o puritate cu totul străină prezentului (şi neantului) valah, cum s-ar repezi să spună Cioran.

Un Cioran care, sînt sigur, citind acest volum ar exclama şi azi de uimire exact ca acum un sfert de secol, cînd l-a uluit faptul că-n România lui Ceauşescu o traducere din Heidegger apărea (nota bene: la Editura Politică!) în 40.000 de exemplare, absorbite în doar cîteva zile din librării. Asta în vreme ce oricare ediţie germană şi orice traducere europeană din opera autorului lui Sein und Zeit nu depăşeau cîteva sute (în mediul universitar) sau cel mult cîteva mii (în format de buzunar) pentru uzul „marelui public".

La fel acum: nimic mai paradoxal, într-o vreme grobiană şi decerebrată (cu emisiuni TV intitulate, nici mai mult, nici mai puţin decît „În puii mei" şi cu jignitoarea preluare mediatică a vechiului colind în dezgustătorul tipar „Rom-Rom-telecom") decît aceste scrisori trepidînd euforic printre Dasein, Wollen, Wille, Sagende, Über-lieferung ş.cl.

„Ce minunată scrisoare mi-ai scris!" exclamă Profesorul în 17 februarie 2009. „E prima oară cînd citesc un text despre Heidegger în care cunoaşterea suverană a autorului e împletită cu distanţa necesară pentru ca o adevărată discuţie să poată avea loc. În mult-puţinul pe care l-am citit despre Sein und Zeit n-am întîlnit niciodată un punct de vedere atît de inteligent şi personal." La data aceea, destinatarul avea 33 de ani, iar omul care a tradus în româneşte Fiinţă şi timp e tare departe de-a fi susceptibil că urmăreşte să-şi flateze emulii. Mai mult (şi paradoxal): beneficiarul revelaţiilor este, aproape invariabil aici, maestrul, nu ucenicul!

Născut în 1976, cercetător la Societatea Română de Fenomenologie, doctor în Heidegger (despre care a publicat volumul Cartea experienţei), Gabriel Cercel a fost, între altele, bursier DAAD şi Humboldt, a lucrat la universităţile din Freiburg, Darmstadt şi Siegen, a tradus din Gadamer, a fost co-editor la Studia Phaenomenologica şi pare un temperament cît se poate mai străin de eseistica lirică, narcisiac-digresivă, efervescentă şi spectaculoasă, care ne domină în bună măsură tradiţia spirituală. Omul e neamţ aproape ostentativ, aş zice, ca precizie normativă a rostirii, cu o siguranţă chirurgicală a verdictului, cultivînd glacial exactitatea, incizia fără fisuri subiective, directeţea ostilă arborescenţei şi formularea sintetică. Or, destinul face ca tocmai el să-şi (sur)prindă Profesorul în plin delict de egocentrare confesivă. În plină febrilitate a scrierii de sine. După jumătate de viaţă dedicată fenomenologiei, idealismului transcendental, lui Platon, Hegel, Kant, Heidegger&Co, profesorul pare că a trădat filozofia în favoarea literaturii. Nu cumva, se întreabă el (27 dec. 2008), foştii studenţi, atîta vreme educaţi tocmai de actualul atlet al egografiei în gustul epoché-ului şi-al „lucrului în sine", se simt frustraţi, amăgiţi, deturnaţi? Ei bine, cu graţie, dar şi cu fermitate, fostul student îşi cauţionează mentorul, absolvindu-l de toată negura otrăvită cu care i-au fost potopite cele trei volume confesive. „Textul Scrisorilor cred că rămîne fundamental filozofic, în măsura în care centralitatea vieţii este permanent relativizată de centralitatea ideilor", afirmă Cercel. „Aşa stînd lucrurile, scrisoarea ta mi-a făcut tare bine - recunoaşte Liiceanu. Eşti pesemne singurul care a înţeles că nu de o trădare a filozofiei este vorba în scrisorile mele, ci de un alt versant al ei." Astfel încît tripticul Uşa interzisă, Scrisori către fiul meu, Întîlnire cu un necunoscut este catalogat de Gabriel Cercel drept o „literarische Kehre" - sintagmă fundamentală, în chip esenţial responsabilă, aş zice, pentru viitorul scriitorului filozof Gabriel Liiceanu pe celălalt versant al vieţii sale.

„Nimeni, cred - recunoaşte el - nu m-a trimis vreodată, aşa cum ai făcut-o tu, atît de sus şi atît de departe (...) Ai citit biata mea carte aşa cum nimeni n-a avut răgazul, disponibilitatea sau priceperea s-o facă (...) Ce bine ai înţeles că viziunea finală era o formalizare a vieţii făcută cu ajutorul unei literarische Kehre! (...) Am fost huiduit că vorbesc de duşul matinal, de folosirea unor cosmetice, de facerea pedantă a unui ceai (...) Neînţelegerea a fost totală. La fel cu capitolul despre descoperirea trupului..." (a se vedea întregul text din 2 febr. 2009).

Concluzia fiind că „printre cele mai înalte bucurii ale vieţii mele este că am întîlnit - cum ar fi spus Noica - nişte tineri ca voi. Că n-am putut să fiu în cele din urmă la înălţimea performanţei voastre, că am rămas pe peron făcîndu-vă semn cu mîna şi însoţindu-vă doar cu gîndul în fabuloasa voastră călătorie este, desigur, însuşi secretul acestei bucurii. Şi se mai adaugă la ea şi gîndul, care mă paşte uneori (şi, într-o măsură, mă linişteşte), că poate v-am dat un brînci înspre locul în care trebuia să ajungeţi".

Nu-i aici însuşi resortul iniţial, ca şi finalitatea relaţiei meşter-ucenic? Jocul dintre „a da" şi „a primi", fervoarea prefixului sym (ipostaziată cu ameţitoare unicitate în acea sym-filosofie caracteristică romantismului timpuriu, de la Jena), exercitată - spune Liiceanu - „în deplină spontaneitate şi în cea mai pură gratuitate e, neîndoielnic, partea cea mai frumoasă a vieţii. Tot ce-mi scrii mă justifică (...) Dacă nu l-aş fi întîlnit pe Noica, lumea ar fi rămas pentru mine conjuraţia desfiinţătorilor. Toată viaţa mea de tînăr cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei s-a compus dintr-o suită de scenarii ale strivirii (...) Din acest preaplin dau şi eu la rîndul meu. Şi datorită lui, primesc acum de la tine".

Sîntem „generaţia Humanitas", exclamă Gabriel Cercel perfect justificat. Generaţia „paideii umaniste, a recuperării interbelicilor, a clasicilor şi totodată a demitizării lor post-moderne în tradiţia deconstrucţiei heideggeriene a metafizicii, a căutărilor lui Andrei Pleşu pe tărîmul unei terra mirabilis, a rafinamentului incomod şi erudit al lui Horia-Roman Patapievici, dar şi a prozei lui Cărtărescu, a redescoperirii izvoarelor propriei tradiţii şi totodată a experimentelor occidentale diverse".

În fine, din mulţimea punctelor de fierbinte interes ale acestui dialog epistolar, aleg unul, de la p. 115: „Demersul nostru - scrie Liiceanu în 19 ian. 2010 - ar atrage, poate, atenţia criticilor literari asupra nevoii urgente de a recupera filozofia pentru formaţia lor, ca instrument fundamental în hermeneutica literară. Confraţii lor din interbelic integraseră filozofia în instrumentarul meseriei lor. Cei din postbelic au pierdut-o oarecum firesc, în măsura în care, sub comunişti, filozofia a devenit ideologie şi s-a pierdut ca fapt de cultură".

Ce ziceţi, vă lăsaţi ispitiţi la un dosar dilematic pe tema asta?

 

Alte Detalii
  • Categorie: carte
  • Titlu: Întâlnire în jurul unei palme Zen
  • An apariție: 2011
  • Ediție: I
  • Pagini: 292
  • Format: 21x21 cm
  • ISBN: 978-973-50-3378-1
  • Colecție: în afara colecţiilor
  • Autor: Răzvan Luscov, Gabriel Liiceanu, Gabriel Cercel
  • Ilustraţii: Răzvan Luscov

Noi apariții

Author Spotlight

Oliver Sacks

pagina autorului

OLIVER SACKS (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate.

Evenimente

Editura Humanitas pe Social Media

contact