Sorin Lavric, 10 eseuri

„Toată fiinţa lui Sorin Lavric a fost retrasă strategic din lume în vederea scrisului. Scrisul a devenit acum un soi de organ, singurul prin care – după ce toate celelalte simţuri au fost absorbite în el – a mai rămas să se producă contactul cu lumea. Numai că această revărsare firească este captată şi reorientată în câmpurile de forţă ale unei inteligenţe care a întîlnit la timpul potrivit şcoala gândirii. De aici tonul înalt al scrisului său. Fără ingredientul acesta al «gândirii», Lavric ar fi împărtăşit soarta scriitorilor talentaţi şi inculţi, care mor patetic în ograda metaforei şi în sintaxă. Cultura filozofică l-a salvat de perspectiva înecului în propriile-i cuvinte şi l-a învăţat declinarea ideii şi arta de a face ca fiecare propoziţie să poarte în ea zvonul unui gând.Sorin Lavric face parte din prima generaţie asupra căreia Noica şi-a pus pecetea indirect, prin pneuma intermediară a discipolilor săi. Un jurământ al scrisului, făcut sub o anumită cutremurare, îi leagă pe cei căzuţi din mantaua stilistică a lui Noica. Iar acest legământ se bazează pe o credinţă simplă: nu există idee care să poată pătrunde în lume neajutată de un coup d'envoi afectiv; nu există sentiment care să se poată impune fără prestigiul unei hermeneutici discursive.“ (Gabriel LIICEANU)

„Eseurile de aici au sens numai în măsura în care emoţia din care s-au născut persistă în ele. Tristeţea filozofilor este că, preocupaţi cum sunt de sensuri logice, sunt incapabili să emane fluizi emotivi. [...] Iar scrisul care nu provoacă ecouri recurente în mintea cititorului e inutil. Am ales în acest volum acele eseuri pe care le-am resimţit ca fiind purtătoare de condiţie afectivă, adică de ecouri recurente.“ (Sorin LAVRIC)

  Serenela Ghiţeanu, „Al treilea ochi“ (revista 22, ianuarie 2011)