Gabriel Liiceanu, Apel catre lichele

Paginile Apelului catre lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru ca au fost puse pe hartie sub febra urgentei de a evacua trecutul si sub teama ca ar putea sa ni se intample ceea ce intre timp ni s-a intamplat. Din acest punct de vedere volumul Apel catre lichele este documentul unei societati invinse si, confruntat cu ceea ce a urmat si cu momentul in care ne aflam, un document al triumfului lichelelor. El este totodata un proiect tipic de intelectual umanist (si iluminist), care crede ca o lume poate fi schimbata cu ajutorul cuvintelor. De aceea, in cele mai multe dintre paginile acestei carti care are ca tema o miza a istoriei, cuvintele sunt incinse la rosu, sunt patetice, sunt fortate sa isi atinga limita, sunt urlate, imprecate, alearga pe scena despletite si se bat cu pumnii in piept. Si, pentru ca intre timp s-au dovedit neputincioase, ele sunt in aceeasi masura tragice si ridicole. Iar pentru ca au fost scrise sub revarsarea nemijlocita a unei stari de spirit, multe dintre ele, stilistic vorbind, sunt si discutabile. Cititorul care nu a trait acei ani sau care nu i-a trait ca autorul acestor randuri trebuie de aceea sa fie ingaduitor cu ceea ce va citi. Totul a fost atunci aruncat in lupta cu ideea ca lumea urma sa se aleaga intre bine si rau. Cu ce disperare am vrut atunci, cativa dintre noi, sa mutam cursul lucrurilor in directia cea buna! Iar „directia cea buna“ – de asta nu ma indoiam nici o clipa, asa cum nu ma indoiesc nici acum – trecea prin eliberarea societatii romanesti de figura emblematica si dominatoare a lichelei iesite din comunism si care se pregatea acum sa faca din nou istorie. (Gabriel LIICEANU)