Marcel Mathiot, Jurnalul unui batran amant

Marcel Mathiot: un învăţător de provincie, un nume necunoscut pâna la publicarea acestui jurnal, care a produs senzaţie la Paris în toamna lui 2008. Începând de la 16 ani, Mathiot, născut în 1910, a scris în fiecare zi a lungii sale vieţi o pagină de carnet, precedată de un titlu. După moartea lui, s-au gasit 60 de carnete, 21 600 de pagini, din care editorii au selectat însemnările ultimilor patru ani, combinându-le savant cu notaţii mai vechi. În aceşti ani (2000-2004), după ce îşi pierde soţia, diaristul redevine, cum spune el însuşi, „celibatar“. Însemnările lui dezvăluie o viaţă sentimentală şi sexuală uluitoare pentru un nonagenar. „Marcel aparţinea Iubirii în sine, pe care o declina sub toate formele ei, de la marea iubire cu Hélène până la iubirea-complicitate intelectuală cu Lili. Dar cel mai mult ne uimeşte – pe noi, «tinerii» cititori – iubirea carnală cu Mado“, spune Philippe Delerm în prefaţă.Jurnalul lui Mathiot nu se rezumă însă la confesiuni picante. El este mărturia gravă a unui om deosebit: epicurian, socialist romantic, „evitist“ (sunt propriile sale caracterizări), raţionalist şi ateu, dar nicidecum indiferent la suferinţa umană, fidel cititor al lui Montaigne, neconservator, ba chiar amator de schimbare, lucid, lipsit de prejudecăţi, tolerant, Marcel Mathiot pare a fi un „produs“ francez tipic. Având, în plus, ceva universal – şi rar: vocaţia fericirii. Poate că de aceea Marcel – veşnicul îndrăgostit, bătrânul amant – place femeilor şi place, de fapt, tuturor. Inclusiv cititorilor jurnalului său.„Capodopera lui Marcel Mathiot e modul în care şi-a folosit timpul“, spun editorii carnetelor. S-ar putea spune ceva mai mult: capodopera lui Marcel Mathiot e însăşi viaţa sa, traită exemplar, până la capăt. Şi consemnată, din fericire, în paginile de faţă.