Ana Barton, Pervazul lui Dumnezeu

„Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.“ (Ana BARTON)

Portret „Ana nu scrie. Ana sângerează cuvinte. E dintre cei cărora nu te repezi să le închizi rănile, căci tocmai rănile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umblă sângerând, Ană, întru vindecarea durerilor mele! “ (Dorina CHIRIAC)

Autoportret „Omul are un iertar pe care-l poartă cu sine tot timpul. Din când în când, omul se face mic şi subţire, ca frunzele celorlalte iertări, şi se-aşază şi el printre foi. Apoi, iar plouă, iar ninge, iar filă cu filă, iar el, subţiat, uşurat. La capăt, omul devine însuşi iertarul său. Și eu sunt om. Mă iert iertând, mă aflu și mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absență: a răutății. Și în mine, și în ceilalți. Ca s-o găsesc, am învățat să mă bucur.“

Fotografia de pe copertă: Cătălina Flămînzeanu