Elena Hartulari

ELENA (ELENCU, 1810–1877) este prima autoare de memorialistică din spațiul cultural românesc. Tatăl ei este un mic boier moldovean, Grigore Plitos, ridicat social sub patronajul familiei Sturdza. Crește la Iași, unde învață limbile greacă și română cu preceptori particulari; mai apoi, în tinerețe, va învăța și franceza. La 15 ani se căsătorește cu vărul Iorgu Hartulari, tînăr grec sărac pus pe căpătuială. Nașul de cununie este însuși Mihail Sturdza, viitor domnitor al Moldovei; această relație va propulsa cariera lui Iorgu și va întări rețeaua de influență a familiei. Viața Elenei se desfășoară între Iași, Fălticeni, Roman și Bacău, pe fundalul unei Moldove aflate în tranziție politică și socială. Trece prin lipsuri, umilințe, trădări conjugale și abuzuri familiale, mereu alături de soț, care se îmbogăţeşte repede, din arende și speculații. După moartea tatălui (1840) și a soțului (1850), devine moștenitoarea averii, dar se va lupta cu propriii copii în procese nesfârşite și foarte păguboase. La 1856 se mută cu unul din fii la Bacău, unde își va redacta amintirile, într‑o încercare de autojustificare și reconciliere. Memoriile ei, dramatizate în jurul unor scene de viață, sînt o frescă a acestei pături din societatea moldovenească în deceniile de tranziție: este clasa care va juca cel mai îndrăzneț cartea modernizării.