Émile Picot

ÉMILE PICOT (1844–1918), lingvist și romanist francez, membru de onoare al Academiei Române, a fost, între 1875 și 1909, primul profesor de limba română de la École des Langues Orientales. În anul 1866, după ce a absolvit studii de drept și a fost admis avocat al baroului din Paris, a ajuns la București în urma unui eveniment istoric important: urcarea pe tronul Principatelor Unite Române a prințului Carol de Hohenzollern; Picot a devenit secretarul francez al acestuia, funcție pe care a îndeplinit‑o până la sfârșitul lunii noiembrie 1867. În continuare, a fost numit viceconsul al Franței la Timișoara în 1868 și a rămas acolo până în 1872, cu o întrerupere în timpul Războiului Franco–Prusac din 1870–1871, când a participat la diferite misiuni în Franța și Europa Centrală. Experiența din tinerețe va alimenta o lungă carieră de profesor și de savant. La trei ani după întoarcerea sa din Europa Centrală, în 1875, propune crearea unui curs de limba română în ceea ce se numea pe atunci École Spéciale des Langues Orientales Vivantes, care a suscitat un viu interes printre francezi și români, deopotrivă, din multe motive, lingvistice, culturale, politice, diplomatice și comerciale. Cursul este oficializat în 1880, dată la care Picot adaugă un curs de istorie la cel de limbă, transformat apoi în catedră universitară în 1888, ceea ce permite eliberarea unor diplome. Picot predă până în 1909, când se pensionează. Printre operele din domeniul românesc se numără traducerea în ediție bilingvă a cronicii lui Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei / Chronique moldave, în 1878, o capodoperă a editării pentru epocă și un monument de erudiție. A fost membru în Académie des Inscriptions et Belles‑Lettres, director al Société des Antiquaires de Normandie, precum și editor al Revue de linguistique et de philologie comparée.
Publicații: Les Serbes de Hongrie, leur histoire, leurs privilèges, leur église, leur état politique et social, 1873; Les Roumains de la Macédoine, 1875; Bibliographie Cornélienne: ou, Description raisonnée de toutes les éditions des oeuvres de Pierre Corneille, 1875; Le Mystère du Vieil Testament (împreună cu James de Rothschild), 6 vol., 1878–1891; Collection de documents pour servir à l’histoire de l’ancien théâtre, 1879; Nouveau recueil de farces françaises des XVe et XVIe siècles, publié d’après un volume unique appartenant à la bibliothèque royale de Copenhague (éd. E. Picot), 1880; Chants populaires des roumains de Serbie, 1889; Les Italiens en France au XVIe siècle, 1901; Recueil général des sotties, 3 vol., 1902, 1904, 1912.