Johann Wolfgang Goethe

JOHANN WOLFGANG GOETHE se naşte la 28 august 1749 la Frankfurt pe Main. Tatăl său, Johann Kaspar Goethe, era consilier imperial, mama sa, Katharina Elisabeth, născută Textor, provenea dintr-o familie de patricieni. Alături de sora lui, Cornelia, duce o copilărie lipsită de griji şi primeşte o educaţie aleasă, învăţând preponderent cu preceptori. În 1765, pleacă la Leipzig pentru a studia dreptul, dar cade bolnav în 1768 şi se întoarce în casa părintească. Îşi încheie studiile juridice la Strasbourg în anii 1770–1771, după care practică avocatura la Frankfurt şi Wetzlar. Este însă mai preocupat de literatură. Poeziile sale din această perioadă aduc un stil nou în lirica germană. Drama istorică Götz von Berlichingen (1773) este primită cu entuziasm în Germania, iar romanul epistolar Suferinţele tânărului Werther (1774) îl face celebru în întreaga Europă, devenind o carte-cult. Aceste succese îl transformă pe tânărul Goethe în cea mai proeminentă figură a noii mişcări literare „Sturm und Drang“, care opune raţionalismului iluminist trăirea individului, sentimentul şi fantezia. În 1775, ajunge la Weimar, unde va rămâne tot restul vieţii. Aici, la curtea ducelui Karl August, ocupă diverse funcţii, fiind responsabil cu finanţele, cu exploatările miniere etc.; mai târziu, preia conducerea teatrului de curte din Weimar. În 1782 este înnobilat. Studiile pe care le desfăşoară în domenii precum mineralogia, geologia, botanica sau osteologia se concretizează, în timp, prin descoperirea osului intermaxilar la om (1784) şi prin apariţia lucrărilor despre metamorfoza plantelor (1790) şi despre teoria culorilor (1810). Între 1786 şi 1788, Goethe zăboveşte în Italia, călătorie pe care o resimte ca pe o adevărată „renaştere“. Puternic influenţat de Antichitatea greco-romană, termină de scris tragedia clasică Ifigenia în Taurida (1787) şi alte drame începute cu ani în urmă. Întors din Italia, o întâlneşte pe Christiane Vulpius, o tânără de condiţie modestă, care îi va dărui un fiu, dar pe care o va luade soţie abia în 1806. Perioada cuprinsă între 1794 şi 1805 este marcată de prietenia şi colaborarea cu Friedrich Schiller: sunt anii de vârf a ceea a ajuns să fie cunoscut în istoria literaturii drept „clasicismul de la Weimar“. Forma definitivă a romanului Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (1795/1796), precum şi baladele scrise în 1797 („anul baladelor“) stau sub zodia schimbului spiritual cu Schiller. După moartea lui Schiller, Goethe reia lucrul la Faust şi, în 1808, publică Partea întâi a tragediei. Scrie la autobiografia Poezie şi adevăr, pe care nu va izbuti însă s-o ducă mai departe de anul 1775. Lectura poetului persan Hafiz, dar şi dragostea târzie pentru Marianne von Willemer, una dintre multele lui muze, îi inspiră poeziile reunite în Divanul apusean-răsăritean (tipărit în 1819 şi, într-o ediţie lărgită, în 1827). Cu zece luni înainte de moartea sa, survenită la 22 martie 1832, Goethe duce la bun sfârşit Partea a doua din Faust, destinând-o publicării postume. Primele două volume din Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale, cuprinzând discuţiile poetului cu secretarul său Johann Peter Eckermann, apar în 1836, fiind urmate de un al treilea în 1848.