Ricarda Huch

RICARDA HUCH e cea mai însemnată prozatoare germană de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. S-a născut în 1864 într-o familie de negustori din Braunschweig. A urmat, între 1887 şi 1892, studii de istorie, filozofie, filologie şi istorie la Zürich, fiind una dintre primele femei din Europa cu educaţie academică. Şi-a luat doctoratul în filozofie cu o lucrare de istorie elveţiană. A lucrat ca profesor de liceu şi ca asistent la Biblioteca Naţională din Zürich, a trăit o vreme la Trieste, apoi, ca scriitor profesionist, la München, Berlin, Viena, Heidelberg, Jena. Distinsă cu premiul Goethe (1931) şi premiul Wilhelm Raabe (1944). În perioada nazistă a preferat expatrierii „emigraţia internă"; în 1933 a demisionat din Academia prusiană (fusese prima femeie admisă cu trei ani în urmă), în semn de protest faţă de noile stări de lucruri din Germania. A murit în 1947. Spirit nobil, independent, justiţiar, cu o vie conştiinţă a libertăţii şi demnităţii umane, atrasă predilect de personalităţi, epoci şi evenimente istorice frământate, răsturnătoare de valori (Risorgimento, Războiul de Treizeci de Ani, Reforma lui Luther, romantismul, Revoluţia de la 1848). A scris poezie lirică, nuvele, romane, eseuri, memorii, biografii, studii istorice. A publicat printre altele: Gedichte (1891), Erinnerungen von Ludolf Ursleu dem Jüngere (1893), Die deutsche Romantik (1899-1902); Aus der Triumphgasse, 1902; Seifenblasen, 1905; Geschichte von Garibaldi (1906-1907); Das Leben des Grafen Federigo Confalonieri (1910), Der grosse Krieg in Deutschland (1912-1914), Gottfried Keller (1914), Wallenstein (1915), Luthers Glaube (1916), Der Fall Deruga (1917), Alte und neue Götter (1930), Deutsche Geschichte, 1934-1937 (1947), Frühling in der Schweiz (1938), Weisse Nächte (1943).