Gabriel Liiceanu, Ce ne facem cu calul negru?

„Platon a sesizat aici, sub forma unui mit ontologic, faptul că orice iubire este o aluzie la eternitate sau, altfel spus, porţia la îndemână a muritorilor la nemurire. Timpul obişnuit şi comun este abolit de continuitatea unui extaz.

Ce sublim pare totul! Dar să ne ocupăm acum puţin de extaz. După cum numele o spune, extazul nu-i altceva decât o ieşire din tine, o instalare în afara ta: ek-stasis. Tocmai în măsura în care ies din ei, în măsura în care ies din timpul celorlalţi, care, până să se îndrăgostească, era şi timpul fiecăruia dintre ei, îndrăgostiţii cunosc extazul. Acum, prin această ieşire în afară din timpul comun, ei se autopropulsează într-un timp al lor şi numai al lor, un timp à deux, care e timpul specific îndrăgostirii.

Numai că de aici începe drama. Tocmai extazul, care este condiţia iubirii, aduce cu sine şi moartea ei. Orice iubire durează cât extazul ei, cât rămânerea celor doi într-un loc situat în afara lor - şi în afara celorlalţi - şi care îi cuprinde şi-i conţine pe amândoi. Dar cum orice ek-stază, orice situare în afara ta însuţi şi orice suspendare a respiraţiei proprii sunt limitate, orice iubire oboseşte în propria ei externalizare sau ex-propriere.“ — GABRIEL LIICEANU (Conferinţele Microsoft, Timişoara,. 2008)

Asculta un fragment (low fi)