Charles Baudelaire

CHARLES BAUDELAIRE, părintele modernităţii poetice europene, s-a născut la Paris pe 9 aprilie 1821. Pe lângă cele două volume de poeme apărute în timpul vieţii lui, Les Fleurs du Mal (1857) şi Les Paradis artificiels (1860), şi volumele postume Le Spleen de Paris: Petits poèmes en prose (1869) şi Journaux intimes (1887), a publicat numeroase cronici muzicale şi de artă plastică, articole de critică literară şi reflecţii despre scriitori contemporani. Critica din epocă i-a întâmpinat însă cu rezervă şi uneori chiar cu aversiune scrierile, care sfidează morala şi cutumele sociale ale vremii, introducând o nouă sensibilitate şi o nouă estetică. Principalele coordonate ale poeziei lui – romantismul întunecat, valorificarea urâtului şi răului, căutarea corespondenţelor, simbolul şi sugestia în transpunerea lumii prin limbajul poetic, supranaturalismul, dandysmul, complexul poetului damnat, spleenul, explorarea paradisurilor artificiale – vor fi şi miezul marii poezii a secolului XX. Primele însemnări cu titlul Fusées. Suggestions (Rachete. Sugestii) datează din 1855, iar primele „note“ pentru Mon cœur mis à nu (Inima mea dezvăluită), din 1859, ambele titluri fiind inspirate cel mai probabil de unele reflecţii din Marginalia lui Edgar Allan Poe (care i-a fost cel mai apropiat model literar şi uman şi pe care, traducându-l în franceză şi dedicându-i ample studii critice, l-a făcut cunoscut publicului european). Din corespondenţa lui Baudelaire reiese limpede că intenţiona să dea acestor pagini forma unor opere încheiate şi că le destina publicării: Inima mea dezvăluită trebuia să devină „o mare carte despre mine însumi“, „o carte cu năduf“ în care „am să-mi adun toate mâniile“. Dar au fost ordonate şi reunite în volum abia la douăzeci de ani după moartea lui, sub titlul Jurnale intime. Sunt texte cu un caracter fragmentar şi eteroclit, majoritatea extrem de scurte, iar multe au formă de aforisme sau de schiţe pentru viitoare proiecte. Ele conţin însă idei esenţiale ale esteticii baudelairiene, despre artă (muzică, pictură, teatru), rolul artistului în lume şi în societate, politică, geniu, inspiraţie şi muncă, religie şi Dumnezeu, dragoste, feminitate etc. Jurnalele intime pot fi considerate de aceea o autentică şi curajoasă autobiografie, un ghid de „conduită, morală şi metodă“ atât în viaţă, cât şi în literatură al unui spirit nonconformist şi vizionar, care şi-a dorit să rămână mereu „străin lumii şi idolilor ei“, asumându-şi în acelaşi timp preţul acestei „impertinenţe“: critici, respingere, datorii, depresii, boala şi în cele din urmă moartea, la doar 46 de ani.