Giovanni Papini

GIOVANNI PAPINI s-a născut în 1881 la Florenţa, unde a urmat cursurile şcolii elementare, apoi, vreme de patru ani, cursurile Şcolii Normale. Autodidact fervent, îşi satisface pasiunea pentru enciclopedism cu cărţi din bibliotecile florentine. Începe de timpuriu o vastă activitate publicistică, întemeind reviste literare şi filozofice şi colaborând la cele mai importante cotidiene şi reviste italiene. Debutează editorial în 1906 cu volumul de proză scurtă Il tragico cotidiano (Tragicul cotidian) şi cu eseul Il crepuscolo dei filosofi (Amurgul filozofilor), în care dezvoltă pentru prima dată tema iraţionalismului vitalist. Traduce lucrări ale unor importanţi filozofi (G. Berkeley, A. Schopenhauer), editează operele unor gânditori italieni (T. Campanella, P. Sarpi, F. Guicciardini) şi antologii de literatură italiană. Îi apar mai multe volume de proză scurtă, între care Parole e sangue (Cuvinte şi sânge) şi Buffonate (Bufonerii). În 1912 publică romanul autobiografic Un om sfârşit (Un uomo finito), iar în 1915 volumul de eseuri Maschilita (Bărbăţie); un an mai târziu, publică volumul de eseuri Stroncature (Demolări), al cărui titlu exprimă furia critică a generaţiei sale. În deceniul al treilea, publică în paralel mai multe volume de eseuri – între care Storia di Cristo (Istoria lui Cristos), expresia reconvertirii sale la catolicism – şi de poezie, iar în 1931 romanul Gog, cea mai celebră carte a sa. Susţinător al regimului mussolinian, devine membru al Academiei Italiene şi director al Institutului Naţional de Studii asupra Renaşterii. Vederea din ce în ce mai slăbită îl obligă în cele din urmă să-şi dicteze textele, dar publică portrete şi monografii dedicate unor artişti italieni şi străini, eseuri şi articole în presă. Marginalizat după război, continuă să publice proză, eseuri şi articole. În 1951 îi apare Il libro nero. Nuovo diario di Gog (Cartea neagră. Nou jurnal al lui Gog), iar în 1954 Povestiri stranii. Moare în 1956.