Iancu Bălăceanu

ION (IANCU) BĂLĂCEANU (1828-1914), membru al uneia dintre marile familii muntene, este un reprezentant de frunte al generației care a construit România modernă. Studiază la Paris, unde îi audiază pe Saint‑Marc Girardin, Edgar Quinet, Jules Michelet și Lamartine. La doar 20 de ani slujește Revoluția ca prefect de Muscel, apoi pleacă într‑un exil aventuros, punctat cu misiuni secrete în slujba sultanului - și a cauzei naționale românești - împreună cu prietenii Ion Ghica și Nicolae Bălcescu. În 1859 îndeplinește funcția de prefect al Poliției Bucureștilor; de‑a lungul vieții se va găsi și în diverse posturi ministeriale (ministru al controlului, în 1860, sau ministru al afacerilor externe, în 1876). Definitorie însă pentru această viață în serviciul statului român este cariera diplomatică, începută în 1859 cu o misiune în Italia, în plin război franco‑italo-austriac, continuată în 1866 ca agent diplomatic la Paris, unde joacă un rol determinant în aducerea lui Carol de Hohenzollern pe tronul tânărului principat, și încununată, în calitate de ministru plenipotențiar, cu șederile la Viena (1878-1882), Roma (1882-1884), Paris (1884-1885), Constantinopol (1886-1888) și Londra (1893-1910).