Vlad Mixich

Când cineva mă întreabă de unde sunt, nu pot da un răspuns exact. M-am născut în 1979 la Baia Mare, am copilărit în Craiova, am studiat şase ani la Timişoara şi acum locuiesc în Bucureşti. Şi, ca să ucidem din faşă orice nelămurire, Mixich este un nume croat. Am terminat Colegiul Carol I din Craiova. Unul dintre colegii mei a ajuns director la Steaua, altul – ceva şef în Consiliul Judeţean Dolj, iar unul mai harnic a plecat de mult din ţară. Eu am plecat la Facultatea de Medicină, unde, spre sfârşitul celor şase ani lungi, am început să învăţ psihoterapie. Maestru mi-a fost Hugh Jenkins, terapeut la Institutul de Psihiatrie din Londra, şi nici unul din noi nu bănuia atunci la ce-mi vor folosi deprinderile căpătate. Am pornit-o pe drumul clasic al unui medic, când a intervenit nepre văzutul: aveam nevoie de un reportofon pentru a-mi înregistra sesiunile cu pacienţii. Un concurs al Deutsche Welle pentru tineri jurnalişti oferea aşa ceva ca premiu al doilea. Eu eram deştept, o dată pe săptămână, pentru Gazeta de Sud. Am câştigat, dar nu reportofonul, ci premiul întâi. Aşa am ajuns la Bonn, unde Deutsche Welle m-a uns corespondent în România. Norocul a continuat când am fost primit într-una dintre cele mai independente redacţii din România: HotNews.ro. Astăzi, nu mă văd lucrând altundeva, deşi mă bucur să scriu şi pentru Esquire sau Dilema veche. Mă mai mândresc cu câteva lucruri: premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2008“ de la Freedom House şi bursele în Statele Unite primite de la Carter Center şi German Marshall Fund. Cel mai drag îmi e să călătoresc: o zi am fost cel mai înalt om din neamul meu, atunci când am ajuns la 5414 metri în Himalaya. Când pot lenevi, o fac pe balconul de unde am vedere directă spre casele cochete şi copacii frumoşi de pe strada mea. Atunci reuşesc să uit chiar şi că tatăl meu s-a născut într-un lagăr de deportare comunist. | mixich.ro