Închide Close

Editura Humanitas

Ion Valjan, Din filigrane şi surâsuri

Portrete suprapuse

În colecția în afara colecţiilor

„De multe ori am vorbit în viaţa mea, în felurite şi nenumărate împrejurări şi locuri. De astă dată sunt însă emoţionat. Simt inima cum se zbate în coşul pieptului. Când ajung în clipa în care trebuie să rog pe arhimandritul Galaction Cordun să-mi dea binecuvântarea, glasul mi-e aproape stins.– Binecuvântează, preacuvioase, ca să predic. Biserica geme de lume. Toţi internaţii şi toţi ţăranii, tineri, moşnegi, copii, s-au adunat ca în zi de mare sărbătoare. De teamă, mă regăsesc. Ţăranii, mai cu seamă, ascultă cu capetele plecate povestea domnului Brâncoveanu, care s-a jertfit cu tot neamul lui pentru credinţa străbună, povestea Meşterului Manole, care şi-a îngropat dragostea lui vie şi nepreţuită în zidul mănăstirii de la Curtea de Argeş, ca să poată dura lăcaş de închinăciune Domnului, aşa cum nu se află un altul pe lume. Rostesc acum rugăciunea, cu voce tare, pătruns până în străfundul fiinţei mele de solemnitatea şi sfinţenia clipei. Ultimele cuvinte parcă nu le-aş spune eu, parcă le zice altcineva din mine, un glas venit din depărtări, pe care nu l-am auzit până acum.– Doamne, Tu-n faţa căruia s-a ridicat până şi lespedea mormântului, şi ai nimicit puterea morţii ca să dăruieşti vieţii pe Lazăr, sfărâmă, Doamne, şi lanţurile robiei noastre, ca să ne redai libertatea cu care ai înzestrat toată firea, spre slava şi mărirea Ta veşnică. Amin! În strană, Andrei Noica se scutură ca de friguri, cu ochii plini de lacrimi. Mă uit la tovarăşii mei de necazuri. Prin toţi a trecut marele fior al credinţei şi i-a ridicat de pe pământul umilinţei spre cerul nădejdii. Cei mai mulţi plâng. Un plâns care alină şi spală sufletul. De pe urma predicii, am avut şi eu o mică răsplată sufletească. Pornind a doua zi spre Ulmi, ca să iau parte la şedinţa zilnică, o babă adusă de spate ca o cobiliţă, încărcată de ani şi de griji, m-a oprit în drum:– N-ai fost, maică, ieri la biserică?… Păcat!“ (Ion VALJAN, Cu glasul timpului)

În lumea culturală interbelică îl întâlneai pe Valjan la tot pasul. Personalitatea lui pitorească şi jovială i-a inspirat pe toţi caricaturiştii vremii. Avocat celebru, cu imensă clientelă, era văzut alergând pe treptele Tribunalului, urmat de numeroşii săi secretari. În pofida vârstei şi a corpolenţei, se bucura de sprinteneala unui fost gimnast. Nici sprinteneala verbului nu-i era străină, dovadă nenumăratele sale replici scânteietoare, la bară sau în piesele de teatru.Fascinaţia scenei a făcut din el un om de teatru proteic: director de trupă la… 13 ani, student-autor de comedii jucate la Teatrul Naţional din Iaşi (1904), director al Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a promovat regia modernă. După Marea Unire, în calitate de director general al teatrelor, Valjan a jucat un rol însemnat în organizarea propagandei culturale în ţinuturile alipite şi a încurajat reprezentarea repertoriului naţional prin Legea teatrelor care-i poartă numele (1926). A fost socotit un maestru al genului scurt în comedia de moravuri de către critici literari precum G. Călinescu, E. Lovinescu sau Pompiliu Constantinescu. În 1929 a inaugurat teatrul naţional radiofonic cu mult jucata comedie Ce ştia satul. Comedia de succes în trei acte Generaţia de sacrificiu se dovedeşte atât de actuală, încât la 80 de ani de la premieră s-a aflat pe afiş timp de trei stagiuni la TNB (1998—), iar la Barasheum se joacă de opt stagiuni, din 2006.Omul politic s-a remarcat prin elaborarea (în colaborare) a importantei Legi a asanării (conversiei) datoriilor agricole, pe care a susţinut-o ca vicepreşedinte şi raportor în Parlamentul României (1932). A lăsat fermecătoare memorii, publicate postum (Cu glasul timpului, Eminescu, 1987, 1994, Humanitas, 2013).În perioada comunistă, refuzul lui Valjan de a colabora cu noul regim a provocat implicarea într-un proces stalinist de „înaltă trădare“ (1951). Condamnat la 15 ani de detenţie, s-a stins la 29 aprilie 1960, nu însă fără a sfida cumplita închisoare printr-un spectacol creat de el în ultimele luni de viaţă şi jucat în secret de numeroşii săi colegi de celulă, deţinuţi politici. (Micaela GULEA)

Despre Ion Valjan

Ion Al. Vasilescu – pseudonim literar VALJAN – (1881–1960) a fost avocat, dramaturg, memorialist, publicist şi om politic. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi (1903) şi şi-a dat doctoratul la Paris. A intrat în magistratură (1908–1914). Ulterior procesului Sotiriu–Cretzulescu (1915), cu care şi-a început cariera de avocat, a pledat în majoritatea marilor procese penale. Autor dramatic de succes de descendenţă caragialiană, apreciat de G. Călinescu, a publicat cinci comedii: Ce ştia satul... (1912) – considerată de E. Lovinescu poate cea mai bună comedie într-un act din literatura română –, Nodul gordian (1920), Lacrima (1920), O inspecţie (1941), Generaţia de sacrificiu (1933, 1936) – jucată cu mare succes până în zilele noastre. A fost directorul Teatrului Naţional din Bucureşti (1923–1924) şi director general al teatrelor (1923–1926). A elaborat şi a susţinut în calitate de parlamentar noua Lege a teatrelor (cunoscută ca Legea Valjan) (1926). A colaborat la Sburătorul, Vremea (al cărei director literar şi artistic a și fost pentru scurt timp), Rampa etc. Ca om politic, a făcut parte din Partidul Naţional Liberal (1922–1930), aripa liberală georgistă (1930–1932), alăturându-se, în fruntea unui grup liberal independent, Cartelului electoral Iorga–Argetoianu (1932). Ca jurist, a contribuit la redactarea Legii asanării datoriilor agricole (1932), pe care a susţinut-o ca raportor în Parlament. Din 1932 a devenit membru marcant al Partidului Naţional Agrar al lui O. Goga, de care s-a despărţit în 1935, împotrivindu-se fuziunii PNA cu Liga Apărării Naţional-Creştine a lui A.C. Cuza. A publicat texte memorialistice şi evocări în reviste începând din 1921, dar a întrerupt această activitate în 1947, copleşit de arestarea fiului său Corneliu (Nelu) Valjan; aşa se explică faptul că memoriile sale se opresc la momentul Paradei Victoriei (noiembrie 1918). După război, a refuzat să intre în nou-înfiinţata Uniune a Scriitorilor şi să publice piese propagandistice; arestat (1950) şi implicat într-un proces politic „de înaltă trădare", fiind acuzat de spionaj în favoarea Marii Britanii, a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea. Este autorul singurului spectacol teatral jucat într-o închisoare comunistă, Revista Piteşti '59, fapt consemnat de Ion Ioanid. A murit în detenţie.Lucrări apărute postum: volumul antologic Teatru. Generaţia de sacrificiu, Bucureşti, Minerva, 1985 și Vremea, 1998; Cu glasul timpului. Amintiri, Bucureşti, Eminescu, 1987 și 1996; Humanitas, 2013; Trei crime celebre, Bucureşti, Garamond, 1994.

Alte Detalii
  • Categorie: carte
  • Titlu: Din filigrane şi surâsuri
  • Subtitlu: Portrete suprapuse
  • An apariție: 2015
  • Ediție: I
  • Pagini: 580
  • Format: 14,5x20,5 cm
  • ISBN: 978-973-50-4631-6
  • Colecție: în afara colecţiilor
  • Autor: Ion Valjan
  • Cuvânt înainte: Valeriu Stoica
  • Ediţie îngrijită de: Micaela Gulea

Noi apariții

Author Spotlight

Neagu Djuvara

pagina autorului

NEAGU DJUVARA (1916–2018) s-a născut la Bucureşti, într-o familie de origine aromână aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă. Licenţiat la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa.

Evenimente

Editura Humanitas pe Social Media

contact