María Zambrano

MARÍA ZAMBRANO, eseistă și gânditoare spaniolă și o figură proeminentă a mișcării Generației ’36, s-a născut în 1904 la Vélez–Málaga într-o familie de dascăli. Între 1924 şi 1930 a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii Centrale din Madrid, sub îndrumarea unor profesori eminenți, precum José Ortega y Gasset. Considerată cea mai bună discipolă a lui Ortega, Zambrano va vorbi în eseurile sale de o metodă filozofică proprie, „raţiunea poetică“, inspirată de mai multe curente de gândire, inclusiv de mistica spaniolă şi sufită, dar mai ales de „rațiunea vitală“ orteguiană. A fost profesor asociat la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Centrale din Madrid, iar în timpul celei de-a Doua Republici spaniole s-a implicat în diverse organizaţii cu scop socio-educativ. În 1939, izbucnirea Războiului Civil a silit-o să plece în exil, pe care l-a petrecut la început peste ocean, în Mexic, Cuba şi Puerto Rico. A revenit în Europa în 1953, stabilindu-se la Roma, apoi în Franţa şi Elveţia, perioadă în care a scris și publicat cele mai importante eseuri ale sale: Omul şi divinitatea, Mormântul Antigonei, Luminişuri. Și-a încheiat exilul după 45 de ani, revenind în Spania în 1984. A murit la Madrid, în 1991.
Scrieri: Horizonte del liberalismo (1930), Pensamiento y poesía en la vida española (1939), Filosofía y poesía (1939), El pensamiento vivo de Séneca (1944), La agonía de Europa (1945), Hacia un saber sobre el alma (1950), Persona y democracia (1959), La España de Galdós (1960), España: Sueño y Verdad (1965), La tumba de Antígona (1967). În 1981 María Zambrano a fost distinsă cu Premiul Prințul de Asturias pentru Studii Umaniste și Comunicare, iar în 1988 a devenit prima femeie laureată a celui mai prestigios premiu literar spaniol, Premiul Miguel de Cervantes, acordat pentru întreaga operă.