FRANZ BRENTANO (1838–1917) este autorul care a introdus problema intenționalității în filozofia contemporană și una dintre figurile fondatoare ale fenomenologiei și filozofiei analitice contemporane. În copilărie, Brentano a primit o educație intens religioasă, fapt care i-a influențat atât cariera didactică, cât și problematica filozofică abordată. După ce a studiat cu Trendelenburg la Berlin (1858/59) și cu Clemens în Münster (1859–1861), și-a scris disertația Despre multipla semnificație a ființei la Aristotel (1862), operă care a avut un rol major în geneza problemei ființei la tânărul Heidegger. În 1866 și-a susținut tezele de abilitare și a început cariera didactică la Universitatea din Würzburg (1866–1873). Publicarea lucrării lui fundamentale, Psihologia din punct de vedere empiric (1874), reprezintă încoronarea acestei perioade și i-a adus numirea la Universitatea din Viena (1874–1895). Spre sfârșitul acestei perioade a conceput psihologia descriptivă pe baza căreia Husserl și-a dezvoltat fenomenologia. Cea de a iv-a teză de abilitare a lui, „Adevărata metodă a filozofiei este metoda științei naturii“, a devenit stindardul Școlii lui Brentano, considerată prima fază a filozofiei austriece. De asemenea, Freud, și el elev al lui Brentano, și-a dezvoltat psihanaliza prin opoziție cu tezele psihologiei brentaniene. Dincolo de psihologie, Brentano a conceput o metafizică de inspirație aristotelic-tomistă în acord cu concepția pozitivă a lui Comte și Mill asupra sarcinilor și metodei științei naturii. Psihologia și metafizica descriptivă brentaniană, ontologia minții și teoria lui etică, despre care G.E. Moore afirma că nu cunoaște nici o cercetare etică comparabilă cu ea, constituie cele mai importante realizări teoretice ale sale, studiate intens și dezvoltate de filozofi analitici precum Roderick M. Chisholm și de autori preocupați de dezvoltarea dimensiunii analitice a filozofiei austro-germane.
Fotografia autorului © Archiv Graz
