ERNST JANDL (1925-2000) este unul din puţinii autori care şi-au conservat radicalismul pe toată durata vieţii, numărându-se, alături de un Thomas Bernhard, printre marii răzvrătiţi ai literaturii austriece contemporane. Biografia sa, marcată de experienţa tragică a războiului, de ratarea în iubire şi în credinţă, îşi găseşte expresia în deconstrucţia nu doar a marilor teme literare, ci şi a limbajului însuşi, decăzut din statutul de „rostire aleasă“. Gravă şi jucăuşă în acelaşi timp, narativă sau intempestivă, de o imagistică când luxuriantă, când plată, poezia sa a dus experimentul lingvistic – în volume precum sprechblasen (bule de dialog, 1968), der künstliche baum (copacul artificial, 1970), der gelbe hund (câinele galben, 1980), peter und die kuh (petrică şi vaca, 1996) – dincolo de orice limite cunoscute din vremea Avangardei. Dacă poemele sale vizuale erau „sortite" planului euclidian, rămânând prizonierele foii tipărite, atunci prin cele acustice poezia devenea trăire nemijlocită, iar reprezentaţiile scenice alături de muzicieni de jazz i-au adus lui Jandl faima unuia dintre cei mai inovativi şi mai îndrăgiţi performeri de literatură. Impresionante şi surprinzătoare sunt şi poemele de dragoste din ultima perioadă a vieţii, în care, printr-un limbaj sec, de o concreteţe frustă, a descris lucid ceea ce rămâne din iubire, după ce focul pasiunii s-a stins: un loc de refugiu, un sprijin. De altfel, relaţia cu Friedericke Mayröcker avea să devină exemplară în istoria recentă a literaturii, nu printr-o loialitate dogmatică, ci prin potenţarea reciprocă a celor doi autori.