Fernando Pessoa, Cronica vieţii care trece

Pagini de jurnal • Variantă a iubirii Hamlet–Ofelia trăită de Pessoa la modul epistolar • Cronica vieţii care trece în idei incomode • Scandal de presă ca farsă metafizică • Înşelătoare pledoarii pentru false ambiții politice • Provocările unui bancher devenit anarhist prin îmbogățire • Canibalismul ca artă culinară • Indignările unui pudic • Elogiul piromaniei sau despre labirintul gloriei

Nu mă împac cu ideea să scriu; aş vrea să-ţi vorbesc, să te am mereu lângă mine, nu să fie nevoie să-ţi trimit scrisori. Scrisorile sunt semne de despărţire   semne, cel puţin, ale nevoii de a le scrie, ale faptului că ne aflăm departe unul de altul. Să nu te mire un anume laconism în scrisorile mele. Scrisorile sunt pentru persoanele cu care nu mai avem interes să vorbim: acelora le scriu cu dragă inimă. Mamei, de exemplu, nu i-am scris niciodată cu dragă inimă, tocmai pentru că ţin mult la ea. Vreau să simţi asta, să ştii că eu simt şi gândesc aşa în această privinţă, ca să nu mă socoteşti sec, rece, indiferent. Nu sunt aşa, bebeluşul meu micuţ, pernuţa mea roz pentru a prinde de ea sărutări (ce mare prostie!). Îţi trimit o mică păpuşă chinezească. (Din scrisoarea lui Fernando Pessoa către Ophélia Queiroz datată 23 martie 1920)

„Nicicând Fernando Pessoa nu e mai absent din sine, din alții şi din lume decât în aceste scrisori către Ophélia care au în fundal spectrul oraşului Lisabona, atât de viu pe din afară şi atât de ireal pe dinlăuntru, conţinându-l şi pe Poet, care se pretează la cel mai serios joc ca şi cum ar fi fost un extraterestru faţă de el însuşi. Toţi cititorii cunosc, fiindcă el nu le-a impus-o, lumea lui de irealitate visată, în care el s-a refugiat de la bun început pentru a putea suporta insuportabila realitate căreia îi spunem Viaţă.“ (Eduardo Lourenço)

„Fernando Pessoa a fost şi unul dintre spiritele cele mai contrariante ale epocii sale, iar această permanentă dinamitare a banalităţii, a ideilor convenţionale curente, a locurilor comune şi a prejudecăţilor, în situaţii în care devenea evidentă şi plăcerea lui de a provoca, de a intriga, este tot un aspect particular al multiplicării sale în cele peste o sută de ipostaze de autori, mesagerii unei revoluţii spirituale pe care el o dorea imperial.“ (Dinu Flămând)

„Arta înseamnă a te eschiva să acţionezi sau să trăieşti. Arta este expresia intelectuală a emoţiei, altceva decât viaţa, care este expresia volitivă a emoţiei. Ceea ce nu avem, sau nu îndrăznim, sau nu obţinem, putem să avem în vis, iar din acest vis se alcătuieşte arta. Altfel emoţia este atât de puternică încât, chiar dacă reuşim să o reducem la acţiune, acţiunea la care se reduce ea nu o satisface; din emoţia ce rămâne, şi care în viaţă devenise inexpresivă, se alcătuieşte opera de artă. Astfel există două tipuri de artişti: cel care exprimă ceea ce nu are şi cel care exprimă ceea ce îi rămâne din ceea ce are.

Á[lvaro] de C[ampos] sau pentru Cartea neliniştirii (sau pentru orice altceva)“

Text dactilografiat găsit deasupra teancurilor de documente din cufărul lui Pessoa, artă poetică majoră, cu ambivalenţa paternităţii şi a destinaţiei sale subliniată ca atare de autor.