Capcanele istoriei

Despre Lucian Boia

LUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Volume publicate la Humanitas: Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011) Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune (1998, 2002, 2008) Două secole de mitologie naţională (1999, 2005, 2011) Mitologia ştiinţifică a comunismului (1999, 2005, 2011) Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit (1999, 2007) Pentru o istorie a imaginarului (2000, 2006) România, ţară de frontieră a Europei (2002, 2005, 2007) Mitul democraţiei (2003) Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre (2004, 2011) Jules Verne. Paradoxurile unui mit (2005) Omul şi clima. Teorii, scenarii, psihoze (2005) Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (2006) Occidentul. O interpretare istorică (2007) Napoleon III cel neiubit (2008) „Germanofilii". Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial (2009, 2010) Franţa, hegemonie sau declin? (2010) Tragedia Germaniei: 1914–1945 (2010) Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (2011) Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia (2012) Explorarea imaginară a spaţiului (2012) De ce este România altfel? (2012) Eugen Brote (1850–1912). Destinul frânt al unui luptător naţional (2013) Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine (2013) Balcic. Micul paradis al României Mari (2014) Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări (2014) Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii (2014) Suveranii României. Monarhia, o soluţie? (2014) Maria, regina României, Jurnal de rãzboi (3 vol., editor) (2014–2015) Cum s-a românizat România (2015) Mihai Eminescu, românul absolut (2015) Strania istorie a comunismului românesc (2016) Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei (2016) În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități (2017) Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac (2018) Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac (2019) Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac (2018) Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri) (2019) Românii şi Europa: O istorie surprinzătoare (2020)

Fotografia autorului © Matei Buță/BrandedCont.net.

Recenzii

Dilema veche, nr. 406, 24-30 noiembrie 2011

Andrei PLEŞU | Intelectualii spun lucruri trăsnite

O carte de curînd apărută a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950) stîrneşte, deopotrivă, melancolia, perplexitatea, panica şi compasiunea. E o carte despre modul cum au traversat intelectualii autohtoni o perioadă istorică trepidantă, de la dictatura lui Carol al II-lea pînă la dictatura comunistă, trecînd prin episodul legionar, cel antonescian şi cel, ambiguu, dintre august 1944 şi decembrie 1947. Bilanţul, s-o spunem cu onestitate, e trist. Ştiu: nu trebuie să ne grăbim să aruncăm piatra, „bietul om" e „sub vremi", nimeni nu-şi poate evalua corect rezistenţa la compromis, înainte de a fi fost personal „ispitit", ameninţat, torturat. Dar, uneori, ceea ce e spectaculos e derapajul voluntar, practicat în afara oricărei constrîngeri, a oricărei spaime. Brutal spus, capacitatea intelectualului de a bate cîmpii e, adesea, direct proporţională cu inteligenţa sa şi nu are altă explicaţie decît o gravă carenţă a simţului pentru real, o complicată specie de orgoliu şi diferite forme de candoare, mai mult sau mai puţin vinovată.
Ce-l putea determina pe Petre Ţuţea să se declare, în 1933, în revista Stânga (sub pseudonimul P. Boteanu), încrezător „în devenirea socială, aşa cum a fost formulată de părintele socialismului modern"? Sau să laude bolşevismul ca pe „o nouă sinteză în care scopurile statului se identifică pentru prima dată în istorie cu aspiraţiile maselor". Probabil că acelaşi entuziasm abstract, aceeaşi ideaţie exaltată, care l-au făcut, ulterior, să treacă la dreapta, ba chiar la extrema dreaptă. La fel va fi fost şi cu alţi aderenţi ai comunismului, care însă au rămas fideli pînă tîrziu opţiunilor lor, nu neapărat din oportunism. E adevărat că mari intelectuali europeni au trecut prin umbra aceloraşi fantasme ca şi intelectualii români. Fenomenul rămîne, însă, tulburător. (Un alt exemplu ar fi Sandu Tudor, viitorul călugăr şi martir al închisorilor comuniste, înfrăţit, în gazeta sa Floarea de foc, cu Sahia şi Zaharia Stancu împotriva unora ca Mircea Vulcănescu.) Cum să-l înţelegi pe Eugen Ionescu, înclinat mai curînd spre stînga, dar acceptînd postul de diplomat antonescian? Cum să înţelegi, apoi, dorinţa lui din februarie 1948 (două luni după abdicarea regelui) de a căpăta o numire în Franţa din partea noului stat român? Asta după ce declarase lucruri enorme de genul: „De Gaulle - un reacţionar", „Noica - un imbecil", „Eliade - un mare vinovat" (în suita răzmeriţei din Nu, unde dădea de pămînt, de-a valma, cu Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu şi alţii). „Vinovatul" Mircea Eliade avea, pe de altă parte, şi el, în 1932, cuvinte încurajatoare despre „literatura adevăraţilor comunişti". Trecerea de la extrema dreaptă la retorica extremei stîngi e la fel de amuţitoare ca cea a lui Petre Ţuţea pe direcţia inversă. Fostul legionar Ion Barbu „înfiera", în 1950, imperialismul şi universităţile americane „unde tinerimea fumează ţigări cu opiu şi cultivă promiscuitatea trupească". Un şoc, pentru mine, a fost să aflu că George Enescu a acceptat să fie şef al subsecţiei de muzică la ARLUS şi, apoi, candidat parlamentar pe listele unor formaţiuni politice anexate de comunişti.
După decembrie 1947, situaţia se schimbă. Se conturează, tot mai clar, orizontul terorii. În asemenea condiţii, fiecare se descurcă pe cont propriu, conform principiilor şi alcătuirii sale interioare. Unii (Victor Eftimiu) îşi slujesc, nonşalant, interesul personal. Alţii sînt pur şi simplu derutaţi (Rădulescu-Motru: „Dacă n-aş fi prea bătrîn, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist". Comarnescu, tentat cu ocuparea catedrei de engleză: „Poate să am şanse, dacă intru în partid"). Alţii, ca George Călinescu, pendulează, isteric, între irascibilitate imprudentă şi supensia necontrolată (dar „lucrativă") a criteriilor (demolarea lui Maniu şi monumentalizarea bezmetică a lui A. Toma). Alţii, în sfîrşit, duc duplicitatea spre limite greu digerabile (de la C. Daicoviciu şi P.P. Panaitescu, la vag sinistrul Iorgu Iordan). Mai bine iese Tudor Vianu, în mod evident marcat de frică, incapabil să mintă sfruntat, stîngaci în eforturile lui de acomodare, mereu pe muchie de cuţit, sub protecţia amicală a lui Ralea.
Cartea lui Lucian Boia abundă în informaţii năucitoare, surprize şi subînţelesuri. E un document esenţial pentru cine vrea să înţeleagă istoria naţională, mintea cărturarilor şi, mai ales, conştiinţa lor. Nu vreau să judec pe nimeni. Aş trage o singură concluzie: ar fi bine ca intelectualii să se gîndească de zece ori înainte de a emite sentinţe „deştepte" şi înainte de a adera la un crez sau la un personaj charismatic. În rest, vorba lui Alecu Russo: „Dumnezeu să ierte trecutul!".

Alte Detalii