FERNANDO SAVATER (n. 1947), unul dintre cei mai influenți și mai prolifici filozofi și intelectuali contemporani spanioli, a publicat sute de eseuri și articole pe diverse teme filozofice, politice și literare, precum și zeci de volume de filozofie, romane și piese dramatice. A fost profesor de etică și filozofie la Universitatea Autonomă din Madrid, la Universitatea din Țara Bascilor și la Universitatea Complutense din Madrid. Codirector (împreună cu Javier Pradera) al revistei de cultură, politică și gândire Claves de la razón práctica, a colaborat cu cotidianul național El País încă de la înființarea acestuia. Încadrat în generația „tinerilor filozofi“ spanioli de la finalul anilor ’70, Savater se remarcă printr-o prezență publică semnificativă, în virtutea unui angajament civic asumat și a unei opoziții ferme față de dictatură, naționalism și terorism. Se definește drept „filozof de companie“, ocolind programatic sistemul teoretic și pledând pentru popularizarea filozofiei. Preocupat constant de teme filozofice și civice cu impact imediat în viața cetății, precum etica, politica, educația sau religia, pe care le dezbate în eseuri și articole destinate unui public larg, a fost distins cu Premiul Anagrama (1982) pentru volumul Invitație la etică (Invitación a la ética), Premiul Național pentru Eseu (1982), Premiul Saharov (2000) pentru apartenența la platforma civică ¡Basta, Ya!, Premiul Ortega y Gasset pentru Jurnalism (2000), Premiul Planeta (2008) pentru romanul Frăția norocului (La Hermandad de la Buena Suerte). Traduse în numeroase limbi, o parte dintre scrierile sale au apărut și în limba română: Eseu despre Cioran (1974), Etica pentru fiul meu, Amador (1991), Politica pentru fiul meu (1992), Curajul de a educa (1997), Întrebările vieții (1999), Cine ar fi crezut? Autobiografie argumentată (2003), Cele zece porunci ale secolului XXI (2004), Marele labirint (2005), Cele șapte păcate capitale (2006) și Viața eternă (2007).
Fotografia autorului © Gonzalo Merat
