Castele de furie

Alessandro Baricco, Castele de furie

Romanul Castele de furie a fost distins in Italia cu Premiul Selezione Campiello si Premiul Massarosa in 1991, iar in Franta cu Prix Medicis Etranger in 1995.Suntem in Anglia victoriana, in oraselul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizatia industriala se afla in plin triumf si aprinde imaginatia oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns sa doresti cu putere, sa doresti si sa visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco -- domnul Rail sau Pekish sau Hector Horeau --, cuprinsi de frenezia epocii, viseaza nestingherit: viseaza locomotive si cai ferate care nu duc nicaieri, tevi prin care sunetul se poate transmite la distanta ca si cum ar curge, palate de otel si sticla care sterg deosebirea dintre afara si inauntru. Numai vietile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiasi elan, ele raman facuta din petice parca, din intamplarile marunte petrecute in oraselul pe care zadarnic l-am cauta pe harta. Intre ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail sotiei sale Jun inainte sa se intoarca din calatorii, repetitiile fanfarei si "umanofonului" lui Pekish, povestea vaduvei Abegg care "nu era cu adevarat vaduva". Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna si de pretutindeni, o lume colcaind de viata, pe care autorul o pune in scena cu o bucurie a povestirii rareori intalnita in vremea noastra grabita. E lumea unui scriitor care crede ca "a scrie este un gest vechi, artizanal si individual".

Despre Alessandro Baricco

ALESSANDRO BARICCO s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Conservator. A publicat cronici muzicale și două cărți despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musicale di Rossini (Geniul în fugă: Două eseuri despre teatrul muzical al lui Rossini, 1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (Sufletul lui Hegel și vacile din Wisconsin, 1992). A debutat în anul 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007, 2017) și s-a numărat în scurt timp printre cei mai citiți și iubiți scriitori din Italia. Au urmat Ocean mare (Oceano mare, 1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), City (1999), Fără sânge (Senza sangue, 2002), Această poveste (Questa storia, 2005; Humanitas Fiction, 2018), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015) și Mireasa tânără (La Sposa giovane; Humanitas Fiction, 2016). A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum1 (1995), Barnum2 (1998), Next (2002) și Barbarii. Eseu despre mutații (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmele Legenda pianistului de pe ocean și Davila Roa (1996). În 1993 a inițiat o serie de emisiuni TV centrată pe opera lirică, numită Dragostea e un pumnal, și alta despre lumea cărților, Pickwick. În 1994 a înființat la Torino Scuola Holden, dedicată creativității narative și artelor performative.