Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul

Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa apare într-o nouă traducere, împreună cu prefaţa lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum şi cu două fragmente inedite şi câteva poeme cuprinse în aşa-numitul „Canţonier al Casei Salina“.

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. [...] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacţionează la această criză şi cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului şi fără nici o ranchiună. [...] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte şi dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. [...] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important şi aproape că este cheia romanului.“ (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia)

Ghepardul e o carte singulara, mai întâi fiindcă poate fi socotită unica operă a scriitorului, cele câteva nuvele, eseuri şi fragmente autobiografice rezistând doar cu greu în faţa ei. Apoi, fiindcă a avut un destin singular: respins rând pe rând de câteva mari edituri italiene, romanul lui Lampedusa a fost publicat de editura Feltrinelli în 1958, la un an după moartea autorului, datorită excepţionalei intuiţii a scriitorului Giorgio Bassani, consilier al editurii; Ghepardul a cunoscut un succes fulgerător (amplificat de ecranizarea de referinţă a lui Luchino Visconti, din 1963), fiind încununat cu Premiul Strega – caz unic, în istoria literaturii italiene, de acordare postumă a unui premiu. În sfârşit, şi poate în primul rând, fiindcă a reuşit, cum nu mai reuşiseră decât puţine romane până atunci, să învăluie declinul unei familii şi al unei întregi lumi în lumina ironic-melancolică a unui farmec dureros, punând mereu în ecuaţie propria noastră condiţie de oameni moderni fascinaţi de crepuscul.

  Rodica Grigore, „Amurgul lumii Principelui“ (Cultura, ianuarie 2012)

  O secvenţă din celebra ecranizare în regia lui Luchino Visconti