Ce am auzit de la alţii

Suplimentul de Cultura, Nr.323, 10-09-2011

Radu Rosetti, un cronicar al lumii vechi
Doris Mironescu

Ce am auzit de la altii, primul volum al Amintirilor publicate de istoricul Radu Rosetti in 1922, este una dintre cartile de memorii cele mai consistente, bine scrise si placute cititorului despre secolul al XIX-lea. Dar meritul lor este inca mai mare decit acela de a fi o carte bine scrisa.

Secolul pe care ele il rememoreaza este unul, in mod ciudat, greu incercat de probleme de identitate si care cu greu si-a gasit o voce proprie. El a privit mereu, inclusiv spre sine, printr-o lentila ideologica, deoarece a dezbatut de la inceput pina la sfirsit, fara concordie, problema fierbinte a modului optim de a moderniza tara. De aceea, constata o data Camil Petrescu, din aceasta fascinanta perioada a istoriei noastre nu supravietuieste aproape nici un document omenesc acceptabil, majoritatea fiind trivializate de melanjul stingaci de teza si pretentie artistica, niciodata proportionate cumsecade. Cu exceptia citorva texte memorialistice norocoase ale unora dintre pasoptistii mai plini de talent (Alecsandri, Negruzzi, Russo, mai tirziu Ion Ghica), trebuie sa asteptam pina in anii 1870 pentru a intilni primele scrieri literare care ating statutul capodoperei si tot atit pentru o prima autobiografie extraordinara, cea a fiului de taran Creanga. In rest, secolul al XIX-lea in memorialistica apare prea adesea lipsit de interes deoarece, cu toata inflacararea sa pentru idealuri politice inalte, expresia acestor idealuri ramine searbada, falsa, pretentioasa, inautentica in orice caz.

In aceste conditii, cade in sarcina modernismului romanesc din secolul XX sa "inventeze" o imagine plauzibila, cu parfumul autenticitatii, despre secolul ce-l preceda. Nu mi se pare o intimplare ca acelasi Camil Petrescu a scris, spre sfirsitul vietii, ratata trilogie Un om intre oameni, cum e la fel de sugestiva ideea lui Mihail Sebastian de a scrie, in timpul razboiului mondial, o piesa de teatru despre revolutia pasoptista munteana. As adauga aici romanul fin de siecle al lui Ibraileanu din 1933, ca si surprinzatoarea intoarcere a lui Mircea Eliade la rascoala din 1907 in Domnisoara Christina. Cu exceptia performantei de atmosfera (de sorginte memorialistica) din Adela, celelalte reprezinta tentative bovarice de a reconstrui un trecut, de a reface, arheologic, o sensibilitate. Cu adevarat reusita, cred, a ramas, paradoxal, doar contrafacerea medievala a lui Pastorel Teodoreanu din Hronicul mascariciului Valatuc, care nu greseste presupunind ca usorul imoralism, gratia inconstientei, umorul si cavalerismul functionau la fel de bine in secolele XVI-XVIII ca si in veacul prezent. Iar unul dintre modelele evidente ale lui Pastorel a fost tocmai Radu Rosetti cu Amintirile sale, publicate pentru prima data la Iasi, in "Viata romaneasca", in anii 1920 si reluate astazi in colectia "Vintage" a Editurii Humanitas.

Tinta scrierii: adevarul, nu exercitiul nostalgiei

Radu Rosetti povesteste trecutul propriei familii, cea a Rosettestilor, facind parte din aristocratia Moldovei si dind, de-a lungul timpului, un domnitor, pe nefericitul Antonie Ruset, si un numar considerabil de latifundiari, boieri si inalti functionari ai statului. Dat fiind insa ca numarul familiilor boieresti din Moldova era mic, tara insasi nefiind intinsa, si ca incuscririle erau, inevitabil, dese, istoria de familie a lui Radu Rosetti este una a intregii societati moldovenesti, de la sfirsitul secolului al XVII-lea pina la Mica Unire. De asemenea, istoricul academic care a fost Rosetti nu se multumeste sa spuna doar "ce a auzit de la altii"; spusele auzite le verifica in documente de familie, citeaza istorii romane si straine, izvoare arhondologice, consulta arhive romanesti si ale consulatelor straine si practica adesea ancheta de verificare a informatiilor din multiple surse. Ceea ce arata ca tinta scrierii sale este adevarul, nu exercitiul nostalgiei.

Insa adevarul reconstituit trudnic nu este totusi cel al documentelor si nu il vom regasi in manualele de istorie. Autorul este extrem de bine pozitionat ca sa exprime, in prefata, scopul sau printr-o frumoasa metafora: el va scrie o istorie a obiectelor si a obiceiurilor legate de ele, mai pe urma a anecdotelor care au fost carnea unor epoci intregi si care, disparute, lasa in urma doar coaja. Rosetti face o elegie a lucrurilor vechi, foarte in spiritul acelei Belle-Epoque din miezul careia el scrie, alaturi de alti astfel de poeti ai camerelor tacute precum Macedonski, Anghel, Bassarabescu. In plus, in cartea sa el se foloseste de o moldoveneasca reconstituita, limba claselor de sus in Moldova veacului al XIX-lea, vag arhaizanta si consistent frantuzita, pe care o socoteste complementul necesar al epocii povestite: "Pina si mare parte din obiectele in uz zilnic in intiia jumatate a veacului trecut, mobilele, ustensiliile casnice si de lux, haine, au disparut aproape de tot. Prea putin sint lighenele si ibricele de alama galbana, afumatoarele de argint, salile si arsalile, ciubucele cu tot tacimul lor, narghilelele inca in fiinta. Antereie mai exista doara numai cite poti numara pe degetele aceleiasi mini; stiu de un singur caftan boieresc in fiinta, iar islicuri, giubele, contese, benisuri, salvari si mesti nu cred sa existe macar un singur exemplar. Si mai stearsa, cred, poate chiar disparuta, este amintirea obiceiurilor si a vietii, nu numai din intiia jumatate a veacului, dar chiar a acelei de acum sasazeci de ani".

Cu toate acestea, amintirile lui Radu Rosetti nu sint o enumerare decadenta de lucruri care nu mai sint. Cel mai adesea, ele fac o istorie a saloanelor, a gradinilor si odailor de musafiri, a iesirilor la iarba verde cu caleasca, a serviciului de posta si a ritualurilor de curtare a unei doamne ("cind boierului i se parea ca un oftat ar da mai mare putere cintecului zis de lautar, el soptea acestuia: «Ofteaza, cioara!»"), a intocmirii satrelor si alegerii de "bas-bulubasi", a lefilor oamenilor de curte si a rangurilor boieresti in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Aflam ca, in vremea noilor domnii pamintene, marii boieri veneau inca la divan calare, insotiti patriarhal de doar doi slujitori, oprind "la o crisma dintre mitropolie si palat, la coltul ulitii Pomir, din fata spiteriei Lochman, unde, fara a descaleca, fiecare cerea si bea cite un microscopic paharut de rachiu anisonat, minca un covrig, apoi isi urma drumul". Scena este caracteristica pentru ceea ce vrea sa surprinda memorialistul: lucrurile inca firesti ale unei epoci repede uitate in orice alte aspecte ce nu privesc istoria mare, micile ritualuri prin care ea isi enunta identitatea. Se vorbeste despre ieftinatatea traiului in Moldova din epoca anterioara Regulamentului Organic si despre ospetia vestita a moldovenilor lipsiti de vestile jurnalelor, care tineau saptamini intregi un musafir la conac daca acesta era bun vorbitor si om de lume. Pe de alta parte, sint amintite episoade relativ neimportante istoric, cum e cel al rascoalei iesenilor de la 1819 impotriva masurilor anti-ciuma, socotite prea restrictive, rascoala pe care mitropolitul Veniamin Costachi nu o poate stopa cu autoritatea sa inainte de producerea citorva victime omenesti. Aici, naratiunea lui Rosetti se apropie de primitivismul pitoresc al lui Neculce, inregistrind scena ca pe un portret moral al blindului mitropolit, "sezind pe taraba unui jidov, bocindu-se ca n-a fost in stare sa linisteasca poporul si denuntindu-se in gura mare pe sine pentru ca, din cauza nepriceperii sale, s-a varsat singe nevinovat". Prin astfel de scene, memorialistul intra in seria acelor cronicari preocupati nu de scrisul frumos, ci de pastrarea memoriei unei epoci. Si intr-adevar acesta e cistigul si al cartii lui Rosetti: nu e o carte de istorie si nici memorialistica personala, ci o incercare de a restitui un mod (istoric) de a fi si de a gindi, sau poate mai bine de a inregistra gusturile si judecatile, izvorite dintr-o structura morala precis definita a oamenilor de atunci, asupra lumii prin care au trecut si care, transformindu-se in istorie, risca sa-si piarda culoarea si chipul.

Lumini si umbre uitate

Extraordinare sint relatarile care tin de asa-numita "istorie mica", a faptelor din preajma marilor oameni creatori de evenimente. Foarte frecvente in paginile lui Radu Rosetti sint femeile, doamnele din inalta societate, pastratoare ale regulilor casei si educatoare ale copiilor, ba chiar, cum se stie, ferment al civilizatiei prin discernamintul adoptarii unor mode mai noi. Numeroase sint figurile memorabile din cartea lui Rosetti, de la frumoasa doamna Zoita a lui Alexandru Moruzi, regretata de catre toata lumea din tara atunci cind a trebuit sa-si insoteasca la Tarigrad sotul mazilit, la zgircita Anastasia, sotia lui Duca Voda, care nu se indura sa dea bani pentru o mica oaste care sa-i salveze sotul de lesi, de la frumoasa si nefericita Maria Costandache, rapita si necinstita, ca intr-un roman senzational, de catre un fost pretendent nemultumit de insucces, si pina la severa Efrosina Manu, bunica memorialistului, care "se lauda ca ea a invatat pe moldoveni cum sa manince si a transformat bucataria moldoveneasca din bucatarie de salbateci in bucatarie de oameni civilizati". Tot aceasta apriga bunica vorbeste despre ofiterii rusi adesea popositi in Moldova in acea vreme, spunind ca "afara de sgeneralult Prozorovski, care era un batrin cinstit si cuviincios, toti erau tilhari si betivi", lucru pe care memorialistul il intareste povestind citeva dintre destinele de (iarasi) tinere femei moldovence ale caror sperante de propasire s-au vazut distruse de mariajul cu barbati violenti si alcoolici. Se vede ca antirusismul moldovenesc din ultimele doua secole are radacini adinci. Dar nici turcii nu erau vazuti mai bine: in cele citeva rinduri cind au ocupat tara, dupa miscarea eterista de la 1821 de exemplu, indisciplinatii ieniceri s-au dedat santajelor si incendiilor (fata de casele boierilor), jafurilor si siluirilor (fata de oamenii simpli) pe o scara nemasurata, astfel ca "prin a saptea decada a veacului trecut foarte des auziai pe tarani dind despre vreun barbat din satul lor, in virsta de patruzeci pina la cincizeci de ani, amaruntul ca: «O fost facut cu turcii»".

Dinauntru privita, epoca isi arata lumini si umbre uitate. Rosetti impartaseste judecatile lumii bune despre figurile istorice ale timpului, de la liubavul poet Costache Conachi ("cel mai cumplit stringator de obstii razasesti din intreaga Moldova") la omul de cultura Gheorghe Asachi (la care e mentionata "spinarea grozav de mladioasa"). Profitul e maxim cind personajele descrise sint istorice, lustruite excesiv prin metamorfoza lor in statui. Astfel, Mihai Sutu, "din pricina moravurilor lui infame, era disconsiderat de toata lumea din tara si de la Tarigrad". La Ionita Sandu Sturdza este relevata "ingustimea de inteligenta si cumplita lipsa de cultura care il caracterizau; in privinta cinstei lui insa parerile erau impartite". Despre Mihail Sturdza, memorialistul noteaza: "a fost, fara indoiala, barbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de doua veacuri incoace si mare pacat este s...t ca stralucitele insusiri politice au fost patate de nastimparata sete de bani de care era stapinit". Aceste caracterizari in care Radu Rosetti face partea memorialistului, lasind de o parte impartialitatea, amintesc rabufnirile temperamentale ale lui Nicolae Iorga, el insusi urmas al modelului cronicaresc. Dar nu temperamentul il caracterizeaza pe autorul nostru, ci o fundamentala generozitate, blindete a caracterului, deschidere de spirit. El insusi are fata de trecut o atitudine detasata, de participare amuzata: toanele bunicilor ii par tolerabile, ca ale unor copii. Poate ca aceasta sa fie nota distinctiva a memoriilor lui ("auzite de la altii") dintr-o vreme atit de veche.