Cristian Robu-Corcan, Gravura in mi bemol

Candva, a existat pe lume un personaj care a locuit in mansarda unei case construite in stil neobaroc. Un personaj care a trait inchipuirea unei povesti de dragoste, care a fost posedat de muzica si care scotea din vioara sunte ce nu pot fi cantate. Hugo e numele lui si povestea e mai mult decat poveste, e promisiunea unei povesti. Hugo a calatorit, a iubit si incercat sa iubeasca, a dorit-o pe fiica alba a unui anticar din Roma, a sucit mintile celor care au ascultat muzica scoasa de arcusul lui, a visat vise ce nu pot fi visate, a patruns in gandurile oamenilor si oamenii nu au mai putut sa-l scoata de acolo. Uneori a fost filozof. Altdata a urcat un munte pazit de un cosas langa Lacul Como si s-a intalnit acolo cu Cineva cu care nimeni nu poate sa se intalneasca. Iar prima lui amintire de la Roma a fost moartea de batranete a unui tantar care i s-a asezat cuminte pe mana. - De ce toate astea, domnule? l-a intrebat un barbat ce afirma ca descindea pe linie paterna din chiar primul poet cunoscut al Spaniei divizate a secolului XI, Gonzalvo de Berceo, mort in 1246. - Imi implinesc destinul, a raspuns Hugo. "Cu toate ca mi-am propus inca din copilarie sa nu ajung nimic, am reusit pana acum sa fiu marinar, sofer, prelucrator-presa, revizor de gestiuni, distribuitor de produse lactate si bibliotecar, ceea ce inseamna intr-un fel, tot nimic. Sunt indragostit de sotia mea, de Pascal Quignard si Alessandro Baricco, de antichitatea greco-romana, de primul existentialist pe nume Iov, de compozitorii rusi si nordici, de Tarkovski si Lars von Trier, de romanul german, Pruna lui Eduard Manet si Cafe du Tambourin a lui Vincent van Gogh. In plus, sunt monogam, adica demn de dispret. Detest un singur lucru: smecheria." Cristian Robu-Corcan