Pierre Manent, Legea naturală şi drepturile omului

Traducere de Cristian Preda și Miruna Tătaru-Cazaban

„Pierre Manent duce mai departe timbrul de clarviziune liberală al lui Raymond Aron. Filozofia politică devine, odată cu Manent, un discurs despre cetate și despre om. Iar cartea de față este un asemenea dialog în care se poate citi profunzimea unei reflecți. Păcatul timpurilor noastre este însăși disponibilitatea de a renunța la libertate și la lege, în favoarea supunerii față de statul a cărui suveranitate a devenit ilimitată. Prin masificare, conformism și uitare de sine, omul este  strivit de putere.

Volumul lui Pierre Manent se încarcă, așadar, de o dimensiune vizionară: din impasul cetățeniei și din declinul statului-națiune se naște un nou impuls revoluționar. Un sens al binelui comun  poate fi pierdut, iar împreună cu el liantul care ține împreună comunitatea. Privirea lui Pierre Manent se deschide spre acest posibil viitor al radicalismului triumfător. Pledoaria sa invită la des­co­perirea lucidității care luminează și care îndrumă, ca stavilă împotriva fanatismului și rătăcirii colective.“ — IOAN STANOMIR

„Teza lui Pierre Manent este radicală și eficientă: doctrina drepturilor omului, devenind principala – chiar singura – referință legitimă pentru a orienta viața socială și individuală, relativizează legea naturală și justificarea binelui comun. Binele comun tinde să se reducă la posibilitatea fiecărui individ de a-și exercita drepturile recunoscute de societate și legitimate de stat… Natura și-a pierdut orice autoritate asupra regulilor publice și a conduitei private… Legea a ajuns sclavă a drepturilor.“ — L'observatoire Foi Et Culture

„«Să eviți stresul», «să rămâi cool», «să nu-ți bați capul» – iată câteva variante ale singurei porunci pe care o recunoaștem ca validă. În vremea noastră, gramatica vieții omenești s-a redus la suferință și la plăcere. Între aceste două forme de pasivitate, care ne rețin întreaga atenție și furnizează materia tuturor drepturilor noastre, nu mai rămâne loc pentru acțiune... Animalul capabil de acțiune este astăzi prizonierul dispozitivului foarte îndrăzneț și ingenios pe care l-a construit pentru a scăpa de urgența acțiunii practice și pentru a se sustrage dificultății antrenate de aceasta. Prins în capcana nonacțiunii, el pândește, cu un soi de febră terminală, ultimele unghere ale existenței sociale sau morale care au scăpat de laissez-faire și în care chiar ideea de lege ar putea suferi înfrângerea ei finală. Omenirea occidentală – sau, în orice caz, europeană – pare să vrea să se reunească în întregime nu pentru a face ceva nou și măreț, ci pentru a refuza în mod unanim și irevocabil să asculte și chiar să audă întrebarea: ce-i de făcut?“ — PIERRE MANENT