Alain Gavrilutiu, Nu toata iarba e la fel

Nu toata iarba e la fel este un plonjon intr-o mlastina cerebrala cu poteci labirintice, pe marginea carora infloresc extravagant muguri de opiacee, si sinapse mincinoase. E o carte care pacaleste usor si care iti arde degetele, nu numai de nerabdarea de a o duce pana la capat, ci si pentru ca pe alocuri povara unei constiinte incarcate (a cititorului, atentie!) devine insuportabila. Autorul monteaza – pe muzica lui Ombladon, intrerupta de momente hardcore, cu false citate din Nietzsche si prelucrand iconografia rock a anilor `90 – experiente furate, istorii fragmentare, momente de balci mioritic filtrate printr-un eu pulverizat, unde socul recunoasterii devine miza. Momentul-cheie al povestirii este vara lui `89, punte mobila intre doua lumi si cutie neagra a desfasurarii de forte narative, dirijate in asa fel incat logica aparent confesiva devine cand nu te astepti logica fictiunii. Textul are convulsii de joc cu masti si paiate: de la sedintele cu parintii la Jim Morrison, de la sarutul frantuzesc la tipologia studentului medicinist, de la desenul pe asfalt pana la orgiile vizuale timbrate cu LSD, fiecare cadru al cartii se opreste, din alt unghi, asupra aceluiasi chip contorsionat ironic, inteligent si acrobatic. Nu ne aflam in fata unei carti pentru intelectualii „de mucava“, nici pentru congenerii „epilati neuronal“, si nici nu avem de-a face cu un simplu roman „de generatie“: Nu toata iarba e la fel e o calatorie halucinanta prin vintrele mentale ale unei lumi recognoscibile, in care singurul fir rosu este luciditatea ca de bisturiu a povestitorului, taind in propria carne aburinda.