IMMANUEL KANT (1724–1804), filozof german născut la Königsberg, în Prusia Orientală (astăzi Kaliningrad, în Federaţia Rusă), este unul dintre cei mai influenţi gânditori occidentali din ultimele trei veacuri. Întreaga sa activitate pedagogică şi scriitoricească este legată de oraşul natal, ale cărui hotare rareori le-a părăsit. Fire studioasă şi aplecată spre cercetarea profundă şi detaliată, Kant se remarcă în tinereţe prin pasiunea pentru literatura latină clasică, pentru lucrările ştiinţifice ale lui Isaac Newton şi pentru filozofia idealistă a lui G. W. Leibniz. Preocupările sale rodesc sub forma unor cărți scrise în spirit raționalist, care îl fac rapid cunoscut în rândul cărturarilor vremii. O a doua perioadă a creaţiei sale filozofice, în care interesul se îndreaptă înspre doctrina empiristă şi – cu precădere – înspre expunerea acesteia de către David Hume, se încheie în 1770, anul în care devine profesor titular la catedra de logică şi metafizică a Universităţii din Königsberg. Acest moment marchează începutul unei epoci de elaborare şi sedimentare a unei concepţii pe deplin originale, desprinsă din (şi de) rădăcinile raţionalismului şi empirismului, concepţie care va ajunge să fie cunoscută drept kantianism, idealism transcendental sau filozofie criticistă. Deşi anterior publicase într-un ritm susţinut, gânditorul renunţă vreme de un deceniu să mai trimită vreo carte la tipar, dedicându-se exclusiv activităţii de predare şi reflecţiei asupra unui sistem filozofic exhaustiv. Anul 1781 consemnează apariţia Criticii raţiunii pure, lucrare monumentală, în care se realizează ceea ce mai târziu Kant avea să numească „revoluţia copernicană în filozofie“. Odată cu această carte, lumea spiritului suferă o transformare din temelii în spaţiul occidental: nici un gânditor apusean nu va mai putea crea filozoficeşte fără să se raporteze într-un fel sau altul la kantianism. Printre autorii care îşi trag seva din opera lui Kant se numără F. W. J. Schelling, J. G. Fichte, G. W. F. Hegel, Arthur Schopenhauer, precum şi reprezentanţii neokantianismului (Hermann Cohen, Paul Natorp, Ernst Cassirer, Wilhelm Windelband, Heinrich Rickert). Opere principale: Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure) – 1781, Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können (Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă) – 1783, Grundlegung zur Metaphysik der Sitten (Întemeierea metafizicii moravurilor, trad. rom. Humanitas, 2007) – 1785, Kritik der praktischen Vernunft (Critica raţiunii practice) – 1788, Kritik der Urteilskraft (Critica facultăţii de judecare) – 1790, Die Religion innerhalb der Grenzen der bloßen Vernunft (Religia în limitele raţiunii pure, trad. rom. Humanitas, 2004) – 1793, Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf (Spre pacea eternă. Un proiect filozofic) – 1795, Die Metaphysik der Sitten (Metafizica moravurilor) – 1797.
Kant în 1768, portret de Johann Gottlieb Becker
