GARCILASO DE LA VEGA (1499/1501–1536), poet, umanist, aristocrat și om de stat spaniol, participant la cele mai de seamă evenimente ale istoriei spaniole din primele două decenii ale guvernării lui Carol V, este autorul unei opere poetice restrânse ca volum, dar în care se reflectă toate direcțiile de evoluție ale poeziei Renașterii europene: maturizarea liricii trubadurești de dragoste și coexistența acesteia cu poezia didactică în vers clerical; asimilarea formulei „dulcelui stil nou“ italian prin aprofundarea operei lui Petrarca și, în sfârșit, conectarea sistematică la sursele clasice pe care se întemeiază noul standard estetic al poeziei umaniste. La intersecția acestor dinamici, programul prin care Garcilaso dă viață sonetului de expresie spaniolă inițiază în același timp procesul mai profund de înnoire a discursului liric, a orientării și resurselor acestuia sub semnul canonului umanist, și va stabili premisele unei spectaculoase înfloriri a reflecției teoretice asupra poeziei, prin contribuțiile primilor exegeți ai operei lui Garcilaso, Francisco Sánchez El Brocense și Fernando de Herrera. Arhitectura delicată, dar foarte consistentă semantic a sonetelor face trecerea de la instrumentele versificatorului cult la condiția poetului erudit care descoperă accentele cele mai profunde ale propriei identități în dialogul cu numele de referință ale unui ecosistem poetic în care poezia latină stă alături de marii lirici italieni, de Ausiàs March și de Ariosto.
















