Anca Mizumschi, Anca lui Noe

Avem aici o genealogie apocrifă. Potrivit acestei „poveşti" spuse de Anca Mizumschi, Anca este pusă în relaţie directă cu chiar biblicul Noe şi, desigur, cu arca sa. Este, în fond, o poveste despre seminţia poeţilor, cu prieteni gazetari şi sincerităţi ulcerante, cu droguri de nelegalizat vreodată şi cu poezii tatuate pe braţ, cu eroi de roman şi eroi de cimitir, o istorie plină de handicapaţi şi aurolance, ameninţări, vene tăiate cu vărsare în mare şi un Isus care citeşte din ziar.Într-o epocă în care ni se vorbeşte iarăşi despre dezarmarea planetară ca despre o operă de mare curaj a umanităţii, iată că cineva îşi asumă sfidarea de a ne vorbi dezarmant despre sine şi despre poezie.Într-o epocă în care televizoarele ne poluează cu vitejiile câte unui supererou ce vine cu mâinile goale şi înfruntă o divizie de soldaţi superînarmaţi, cineva are curajul să iasă în faţa noastră şi să vorbească despre artă, despre criza de legitimitate a poeziei în societatea de azi, despre încălzirea globală a cortexului şi lumea vidată de poveşti şi mituri.

Interstiţii critice: Iulian CostacheComentariu grafic: Vasile Mureşan-Murivale

  Citeşte câteva pagini

 Gabriela Gheorghişor despre Anca lui Noe („Mitologia poetică a Ancăi“, Luceafărul de dimineaţă)

  Paul Cernat despre Anca lui Noe („Poezie pe viaţă şi pe moarte“, Dilemateca, februarie 2010)