***, Bucureștiul meu

Încă o strălucitoare, bine provocatoare şi miezoasă „carte-maslu“, aşa cum nimerit li s-a spus volumelor colective de la Humanitas care povestesc feeric lumi de altădată, cu (stră)bunici fabuloşi, muzici adolescentine, reverii gastronomice, cărţi formatoare, jubilaţii senzoriale, caznele milităriei, mizeriile ceauşismului şi „casele vieţilor noastre“. De această dată, Bucureştii salvaţi în 19 suflete. Oraş livrat cu dulce indolenţă tuturor contrastelor şi capriciilor edilitare, oraş al grădinilor, birturilor şi bisericilor, al huzurului, cutremurelor, incendiilor şi răzmeriţelor, oraş al noroaielor, crivăţului şi vipiei, halucinant amestec de etnii şi religii, balcanism belaliu veşnic în plin delir arhitectonic, pe scurt: oraşul ideal pentru o „cură de nepăsare“, cum îl califica Paul Morand în 1935. Recapitulat cu fervoare de bucureşteni, dar şi adoptat cu vădită empatie de autori născuţi la Oradea, Târgovişte, Timişoara, Braşov sau Sângeorz, oraşul îşi dezvăluie aici cu lentori de odaliscă fermecele, fie-n Cotroceni, pe Lipscani, Ştirbei-Vodă, la Ateneu, în Cişmigiu, Obor sau Piaţa Romană, fie către Bellu, Lacul Tei, pe Mântuleasa, la Universitate ori spre uriaşul cavou care a înghiţit zona Uranus. Iubit sau detestat, condamnat, cauţionat sau graţiat cu aceeaşi sfântă exasperare.

Demolarea mânăstirii Mihai-Vodă în 1985 (sursa: Arhivele Naționale ale României)