Johannes von Tepl, Plugarul si moartea

Dialogul acesta tulburator, purtat intre un barbat ramas vaduv – „Plugarul“ – si Moarte, a fost scris la rascrucea dintre Evul Mediu si Renastere. Perenitatea textului tine de limpezimea de cristal a „vocilor“ sale: tanguirea neistovita a omului, care-si plange, ca un alt Iov, cruda soarta, si cinismul plin de sarcasm al Mortii, care-i arata mereu cat de inevitabila ii e conditia. Si totusi, dupa ce o vreme aceasta capodopera a literaturii germane medievale a cunoscut o larga raspandire, peste ea s-a asternut o uitare de aproape cinci secole. Graitor e insa faptul ca redescoperirea dialogului a avut loc tocmai la inceputul veacului nostru, atat de adanc muncit de problema Sfarsitului. Si iarasi graitor este ca el l-a inspirat pe Heidegger in faimoasa analiza pe care a facut-o omului ca fiinta–intru–moarte: sfirsitul pe care il are in vedere moartea, spune ganditorul de la Freiburg, nu inseamna faptul de a fi ajuns la sfarsit al omului (das Zu–Ende–sein), ci faptul ca in fiece clipa omul este fiinta–intru–sfarsit (das Sein zum Ende). Moartea nu este momentul in care omul iese din viata, ci un mod de a fi pe care omul si-l asuma din clipa in care intra in ea. Si Heidegger citeaza aici sentinta rostita in cuprinsul dialogului: „Din clipa in care se naste, omul este destul de batran ca sa moara.“ traducere de Marin Tarangul si Emmerich Schaffer