Ion Valjan, Din filigrane şi surâsuri

„De multe ori am vorbit în viaţa mea, în felurite şi nenumărate împrejurări şi locuri. De astă dată sunt însă emoţionat. Simt inima cum se zbate în coşul pieptului. Când ajung în clipa în care trebuie să rog pe arhimandritul Galaction Cordun să-mi dea binecuvântarea, glasul mi-e aproape stins.– Binecuvântează, preacuvioase, ca să predic. Biserica geme de lume. Toţi internaţii şi toţi ţăranii, tineri, moşnegi, copii, s-au adunat ca în zi de mare sărbătoare. De teamă, mă regăsesc. Ţăranii, mai cu seamă, ascultă cu capetele plecate povestea domnului Brâncoveanu, care s-a jertfit cu tot neamul lui pentru credinţa străbună, povestea Meşterului Manole, care şi-a îngropat dragostea lui vie şi nepreţuită în zidul mănăstirii de la Curtea de Argeş, ca să poată dura lăcaş de închinăciune Domnului, aşa cum nu se află un altul pe lume. Rostesc acum rugăciunea, cu voce tare, pătruns până în străfundul fiinţei mele de solemnitatea şi sfinţenia clipei. Ultimele cuvinte parcă nu le-aş spune eu, parcă le zice altcineva din mine, un glas venit din depărtări, pe care nu l-am auzit până acum.– Doamne, Tu-n faţa căruia s-a ridicat până şi lespedea mormântului, şi ai nimicit puterea morţii ca să dăruieşti vieţii pe Lazăr, sfărâmă, Doamne, şi lanţurile robiei noastre, ca să ne redai libertatea cu care ai înzestrat toată firea, spre slava şi mărirea Ta veşnică. Amin! În strană, Andrei Noica se scutură ca de friguri, cu ochii plini de lacrimi. Mă uit la tovarăşii mei de necazuri. Prin toţi a trecut marele fior al credinţei şi i-a ridicat de pe pământul umilinţei spre cerul nădejdii. Cei mai mulţi plâng. Un plâns care alină şi spală sufletul. De pe urma predicii, am avut şi eu o mică răsplată sufletească. Pornind a doua zi spre Ulmi, ca să iau parte la şedinţa zilnică, o babă adusă de spate ca o cobiliţă, încărcată de ani şi de griji, m-a oprit în drum:– N-ai fost, maică, ieri la biserică?… Păcat!“ (Ion VALJAN, Cu glasul timpului)

În lumea culturală interbelică îl întâlneai pe Valjan la tot pasul. Personalitatea lui pitorească şi jovială i-a inspirat pe toţi caricaturiştii vremii. Avocat celebru, cu imensă clientelă, era văzut alergând pe treptele Tribunalului, urmat de numeroşii săi secretari. În pofida vârstei şi a corpolenţei, se bucura de sprinteneala unui fost gimnast. Nici sprinteneala verbului nu-i era străină, dovadă nenumăratele sale replici scânteietoare, la bară sau în piesele de teatru.Fascinaţia scenei a făcut din el un om de teatru proteic: director de trupă la… 13 ani, student-autor de comedii jucate la Teatrul Naţional din Iaşi (1904), director al Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a promovat regia modernă. După Marea Unire, în calitate de director general al teatrelor, Valjan a jucat un rol însemnat în organizarea propagandei culturale în ţinuturile alipite şi a încurajat reprezentarea repertoriului naţional prin Legea teatrelor care-i poartă numele (1926). A fost socotit un maestru al genului scurt în comedia de moravuri de către critici literari precum G. Călinescu, E. Lovinescu sau Pompiliu Constantinescu. În 1929 a inaugurat teatrul naţional radiofonic cu mult jucata comedie Ce ştia satul. Comedia de succes în trei acte Generaţia de sacrificiu se dovedeşte atât de actuală, încât la 80 de ani de la premieră s-a aflat pe afiş timp de trei stagiuni la TNB (1998—), iar la Barasheum se joacă de opt stagiuni, din 2006.Omul politic s-a remarcat prin elaborarea (în colaborare) a importantei Legi a asanării (conversiei) datoriilor agricole, pe care a susţinut-o ca vicepreşedinte şi raportor în Parlamentul României (1932). A lăsat fermecătoare memorii, publicate postum (Cu glasul timpului, Eminescu, 1987, 1994, Humanitas, 2013).În perioada comunistă, refuzul lui Valjan de a colabora cu noul regim a provocat implicarea într-un proces stalinist de „înaltă trădare“ (1951). Condamnat la 15 ani de detenţie, s-a stins la 29 aprilie 1960, nu însă fără a sfida cumplita închisoare printr-un spectacol creat de el în ultimele luni de viaţă şi jucat în secret de numeroşii săi colegi de celulă, deţinuţi politici. (Micaela GULEA)