Alex Mihai Stoenescu, Patimile sfantului Tommaso d'Aquino

Patimile Sfantului Tommaso d'Aquino poarta in ea acel principiu activ al nebuniei care face ca o creatie sa-si fie suficienta siesi. A apropia aceasta carte de Numele Trandafirului cu gandul la timpul naratiunii (Evul Mediu) si la risipa de eruditie inseamna a te instala din capul locului in repere comode si a ramane intr-o exterioritate care ii nedreptateste esenta. Lucrul care mi se pare ca impinge volumul lui Alex Mihai Stoenescu spre capodopera este proportia dintre forta vertiginoasa a cuvantului si parabola moderna a puterii pe care ea vine sa o sustina: puterea pe care o capata ideea atunci cand devine sistem, cand reuseste sa cuprinda si sa stranga in chinga ei simturile si mintea omenirii. De putine ori invazia cuvintelor in pagina a slujit mai bine ca aici o arheologie a cinismului si a cruzimii. Arheologie, totodata, a modernitatii careia ii apartinem si care va propune lumii o regula noua: pentru ca un imperiu sa se poata naste este nevoie ca el sa fie precedat de un imperiu al cuvintelor, deci de o ideologie. Armele nu mai pot de acum strapunge lumea decat dupa ce ideile au penetrat-o, iar pentru ca un tiran sa poata aparea este nevoie mai intai ca un doctor angelicus sa-si fi incheiat lucrarea. Sa citim aceasta carte extrema: patimilor lui Toma D'Aquino le raspund, la celalalt capat al istoriei si amplificate de ea, patimile vietilor noastre.