Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi

„După vremuri, i s-a spus într-atâtea feluri vechiului drum: uliţă, pod, cale, parcă ar fi avut nevoie de nume sau poreclă, el, starostele străzilor, care de două veacuri stăpâneşte oraşul! (...) E o cafenea şi un salon, o plimbare publică şi o piaţă de flori, o tribună şi un galantar. E vie ca praful de puşcă. O vorbă şoptită la Capşa e auzită într-o clipă la Capul Podului. (...) E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. (...) De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.“

Aşa vedea un diplomat român din şcoala cea veche, în 1943, Calea Victoriei, axa sentimentală a Bucureştilor, într-o carte-bijuterie care nu şi-a pierdut niciodată strălucirea. Orfevrierul, Gheorghe Crutzescu, care nu iubea calpuzanlâcurile, a scotocit prin ziare îngălbenite şi duioase amintiri de familie şi a ales s-o facă din aur cel bun şi din pietre veritabile. Simţea că, astfel, cartea sa va dobândi cel mult o patină, dar tocmai patina aceasta, care o face şi mai valoroasă, e preţuită de colecţionari.

  Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Pe Podul Mogoşoaiei cu Gheorghe Crutzescu“ (Dilema veche, aprilie 2015)